Bogdan Răileanu, Tot spaţiul dintre gîndurile mele, Editura Polirom, 2017. 

Cartea lui Bogdan Răileanu (n. 1980) nu este doar cel mai bun debut din 2017, dar este un volum de proză scurtă mai solid decît debuturile Laviniei Branişte (Cinci minute pe zi) şi al lui Mihai Mateiu (Oameni), care au făcut vîlvă la apariţia lor în 2011.

Bogdan Răileanu vine în literatură, ca majoritatea debutanţilor în proză din ultimii ani, dintr-un mediu nefilologic, de unde, probabil, naturaleţea şi prospeţimea tematică. În mod curios, şi un prozator precum Adrian Schiop – preocupat de mediul marginal al cartierului populat cu oameni săraci, foşti puşcăriaşi, ţigani şi manelişti, spunînd o poveste de dragoste gay interetnică din Ferentari – şi un Bogdan Răileanu – ale cărui povestiri sînt plasate în mediul clasei de mijloc cu tineri corporatişti care merg la schi în Austria sau care iau micul dejun la Rue du Pain, şi ONG-işti implicaţi în campanii de protejare a mediului –, ambii prozatori, aşadar, au meritul de a explora medii şi problematici inedite pentru literatura noastră de azi. Bogdan Răileanu nu e primul prozator interesat de viaţa, idealurile şi conflictele clasei de mijloc (Adina Rosetti, Lavinia Branişte. M. Duţescu, Mihai Radu ş.a. au făcut-o în felul lor), dar la el detectez o anume coerenţă. Şapte dintre cele unsprezece proze au personaje – tineri sau la vîrsta a doua – din clasa de mijloc, ancorate într-un stil de viaţă urban (şi) contemporan. Povestirea „Alex“ (care are şi un hint de fantastic) este despre un homeless care umblă prin oraş însoţit de o haită de cîini vagabonzi trăind, ca orice boschetar, la limita existenţei şi a umanităţii, dar pînă şi acel personaj are un trecut, în anii ’90, de familist şi o fostă carieră în jurnalism. Iar schiţa „Muşcă şi taci“ abordează cu umor obsesia naţională pentru Sfînta Parascheva, însă din perspectiva unui preot şi a unei călugăriţe învăţăcele (vezi fragmentul de mai jos). Restul povestirilor au protagonişti cu profilul, preocupările şi problemele acestor vremuri.

În „Mîncare pentru lesbiene“, bucătăreasa unei agenţii de creaţie este deranjată, pe de o parte, de cerinţele meniului de post al directorului, un fel de corporatist smintit întru credinţă, pentru care religia pare a fi un set de superstiţii de business; pe de altă parte, nu se simte confortabil să muncească pentru cele două lesbiene care, deşi nu şi-au făcut coming out-ul, au fost surprinse în flagrant delict de tandreţe prin birouri. În „Ce mai face Vincent Gallo“, un tip pleacă în vacanţă în străinătate împreună cu fosta lui iubită, gravidă, şi cu prietenul acesteia, înfruntînd deopotrivă semnele oboselii/îmbătrînirii propriului corp şi frustrarea de a-şi vedea fosta femeie în curs de împlinire cu un alt bărbat. În „Ultimul rinocer alb“ (probabil cea mai bună proză din carte, are şi cele mai multe niveluri de semnificaţii), un tînăr activist, proaspăt tată, pleacă în munţi împreună cu o echipă de activişti de la Greenpeace, pentru a surprinde în flagrant o încărcătură de lemn tăiat ilegal în beneficiul firmei Schweihofer, cu o zi înainte de botezul fiului său, botez care are loc, la insistenţele mamei-soacre, la mănăstirea unde se află moaştele lui Arsenie Boca. „Pe plaja Marona“, proză artsy-cosmopolită, este despre relaţia tată – fiu conflictuală d.p.d.v. financiar; iar în „Bastards & Sons“, un sculptor bătrîior (Bogdan Răileanu pare să aibă o slăbiciune pentru sculptură, Gînditorul lui Rodin este citat şi în proza precedentă) dezvoltă o relaţie sexuală animată de sentimente paterne pentru o studentă, care lucrează la un salon de masaj şi al cărei vis este să vadă o floare de vanilie în Madagascar.

Cartea are şi cîteva minusuri. Prima proză, cea care dă şi titlul – neinspirat, de altfel – al cărţii, o încercare parodică de fabulă poetică, este doar o glumiţă meta-narativă şi proastă, şi rău scrisă. Iar ultima povestire, un fel de qui pro quo pulp, în care un poet aspirant pe nume Mircea Cărtărescu este „strivit“ de celebrul său tiz, coincidenţa onomastică fiindu-i fatală şi în carieră, şi în viaţă. Aceste proze fac cumva notă discordantă cu restul povestirilor, omogene şi prin ton, şi prin tematică.

Multe mărci ale prezentului social-politic se regăsesc în scrisul lui Bogdan Răileanu, mai exact în discuţiile personajelor sale: scheletele radioactive ale Muzeului de Geologie, pelerinajele la Arsenie Boca, referinţe la cultura pop românească şi americană (relevante pentru cei 30+), copii repetînd sloganuri de la proteste, un poliţist invocîndu-i pe Ţiriac şi pe Soros… Găsesc aceste detalii foarte importante pentru plasarea în contextul cultural local, proza românească evitînd, în general, cu ostentaţie astfel de tropi pentru a nu-şi autosabota aşa-zisul potenţial universalist. Bogdan Răileanu este şi foarte priceput la dialog. Rareori am citit dialoguri mai naturale şi mai spumoase, ivite şi susţinute din nimic, pline de umor şi de sensuri secundare. De altfel, Bogdan Răileanu este un stilist cu tăieturi de fineţe, cu multe subtilităţi (într un anumit dialog există o trimitere – involuntară? – la Buñuel), deopotrivă delicat şi explicit, cu fraze, unele memorabile, de o simplitate şi eficienţă dezarmante (pentru un tînăr prospăt devenit tată „timpul ieşise ca lanţul unei biciclete din locul în care învîrtea roata şi acum zăcea în mijlocul unui pătuţ de bebeluş care mirosea a lapte praf şi cremă de oxid de zinc“).

Ca şi Tudor Ganea (ajuns în doi ani la a doua carte premiată), Bogdan Răileanu este un prozator pe care merită/vă sfătuiesc să pariaţi.

Bogdan RĂILEANU
Muşcă şi taci 

– La mănăstirea Moldoviţa e stareţ Părintele Evdochie. Îl ştii, nu? Mare har de la Dumnezeu s-a coborît asupra părintelui acum opt ani.

– Cum asta? întrebă fata.

– A visat-o părintele într-o noapte pe Cuvioasa Parascheva, spuse preotul.

– Minune mare, părinte!

– De fapt, în prima noapte a visat un deget al Cuvioasei Parascheva şi degetul i-a vorbit în vis părintelui să-i facă raclă mică în altar şi să ţină post, adăugă părintele.

– Doamne Dumnezeule! spuse fata cu adoraţie.

– Şi a doua noapte, părintele a visat degetul Cuvioasei Parascheva cum plîngea, dar degetul nu era în raclă şi părintele doar auzea plînsul degetului. Şi a treia noapte la fel, şi a patra la fel, tot auzea plînsul, dar nu mai vedea degetul.

– Ăsta e semn mare, părinte.

– După cîteva zile de post şi rugăciune, a pornit părintele la Iaşi cu două măicuţe după el. Şi au ajuns la Iaşi şi era într-o vineri cînd se ţinea slujbă mai mare şi s-au dus la raclă să se-nchine. Lumea era la rugăciune şi cînd i-a venit rîndul stareţului să pupe sfintele moaşte s-a pornit ca un iureş între credincioşii care aşteptau rîndul la raclă şi l-au împins pe părintele cu capul în sicriu şi s-a trezit cu un deget al Cuvioasei drept în gură.

– Vaaai! ţipă fata uitîndu-se la părintele care conducea maşina.

– Părintele nu s-a speriat, continuă preotul. A ţinut degetul în gură pînă au ajuns înapoi la mănăstire şi n-a scos un cuvînt. Măicuţele credeau că primise ascultare de la mitropolitul. Dar cînd a ajuns în mănăstire, părintele s-a oprit drept în altar şi a pus degetul Cuvioasei şi Sfintei Parascheva în racla mică de argint, a făcut o cruce mare şi s-a dus să se culce că era obosit de pe drum.

– Doamne, părinte, ce minune mare!

– Da, soră, oftă părintele, şi de atunci au început minunile. Doar mie mi-a povestit părintele şi într-o zi mi-a arătat şi racla în care stă degetul mic al Cuvioasei Parascheva. Racla e din argint masiv, a fost făcută la un meşter de la Bucureşti. Foarte frumoasă lucrare.

– Binecuvîntat eşti, părinte!

– Mare e puterea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, spuse părintele şi se închină.

Fata îşi făcu şi ea o cruce şi începu să se roage pentru sănătatea familiei ei şi pentru sănătatea părintelui, cerîndu-şi iertare în gînd pentru faptul că stătuse prea mult la telefon azi-noapte şi parcă simţea deja durerea de cap cum o mai lasă. Părintele luă mîna de pe schimbător şi începu să pocnească din degete în aer de cîteva ori, apoi o întrebă pe fată:

– Tu cu ce degete pocneşti din degete, Ană?