Este una dintre cele mai puternice voci noi ale literaturii sud-americane. Mariana Enriquez a publicat pînă acum trei romane şi două volume de proză scurtă, între care bestseller-ul internațional Ce-am pierdut în foc, apărut în limba română în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari la Editura ART. Trăieşte la Buenos Aires, are 44 de ani, scrie literatură şi conduce suplimentul cultural al unui important ziar argentinian. Despre volumul de povestiri Ce-am pierdut în foc, New York Times Book Review spune că e „o carte explozivă şi fascinantă, excelînd în grotesc şi cel mai negru umor“. 

Personajele dumneavoastră sînt mai ales femei – o tînără însărcinată care se droghează, o fetiță înghițită de o casă bîntuită, femei care-și dau singure foc. Toate personajele sînt înconjurate de mister, superstiții, legende, credințe populare. Și toate finalurile povestirilor sînt deschise. Cum ați ajuns la această combinație de personaje și povești stranii și credințe populare?

Întotdeauna am vrut să scriu povești de groază. Poate că poveştile mele nu sînt unele convenţionale, dar pînă la urmă tot povești de groază sînt. Nu am vrut să scriu ceva care să semene cu poveștile de groază nord-americane sau europene, ci am vrut să surprind ceva din vibrația, din cultura latino-americană și, în mod special, din cea argentiniană. De aceea, în loc să folosesc clasicii monștri sau clasicele spaime cu care sîntem obișnuiți din literatura fantastică nord-americană sau europeană, am ales să folosesc credințele și superstițiile noastre locale în cele mai multe dintre povestiri. În ce privește personajele feminine, s-a întîmplat ca ele să fie aici în centrul atenţiei. În cărţile mele anterioare nu am avut neapărat poveşti care să fie conduse de personaje feminine. Dar cred că în ultimii ani discuţia despre femei, despre problemele lor, despre rolul lor a devenit o dezbatere mondială. Şi, ca scriitoare, sînt foarte interesată despre ce vorbim la nivel de comunitate globală.

Unii critici au văzut în povestirile dumneavoastră o combinaţie de realism şi de realism magic. Vă simţiţi legată de realismul magic? Mai e posibil în literatura de azi?

Pentru mine, realismul magic din America Latină e o mişcare literară din anii ’60, e deci ceva ce ţine de istoria literaturii. Şi mai cred că eticheta de realism magic i se poate aplica numai lui García Márquez. Eu sînt argentiniană şi, evident, sînt mult mai influenţată de Borges decît de García Márquez. Datorită scenei culturale şi chiar datorită lucrurilor pe care le-am studiat la şcoală. Aşa că, nu ştiu, cred că se mai poate scrie în cheia realismului magic, dar, cînd cineva a făcut-o cu atîta măiestrie şi într-un fel l a epuizat – pentru mine, el a cam închis acest gen –, e foarte greu să încerci să mai scrii asemeni lui García Márquez.

Ce declanşează la dumneavoastră scrierea unei povestiri – o idee, un personaj, anumite cuvinte pe care le-aţi auzit?

Sînt mai multe lucruri care declanşează scrierea unei poveşti, dar două sînt de bază. Sînt, pe de o parte, situaţii sau persoane pe care le văd pe stradă sau despre care citesc în ziare. De exemplu, povestirea „Ce-am pierdut în foc“ începe cu o fată care cerşeşte în metrou, o fată cu un chip complet diform din cauza unor arsuri teribile. Fata aceea există în realitate. N-am mai văzut-o de multă vreme, dar obişnuia să cerşească la metrou, în Buenos Aires. Sigur, nu ştiu ce i s-a întîmplat, dacă a avut un accident sau dacă a fost atacată, ea nu şi-a spus niciodată povestea, doar cerea bani. Dar ceea ce e absolut real este că avea acea faţă şi în acelaşi timp un corp uluitor, de o frumuseţe stranie şi provocatoare. Povestirea mea, cu ideea ei nebunească şi cam science-fiction, a pornit de la acea fată şi de la prezenţa ei atît de inconfortabilă pentru ceilalţi pasageri. Deci o situa-ţie reală ca aceasta poate declanşa scrierea unei poveşti. Sau ceva ce-am citit în presă. Ca în cazul povestirii „Copilul jegos“, unde e vorba despre omorîrea ritua-lică a unui copil. Ritualul e real, crima s a petrecut cu adevărat, nu în Buenos Aires, ci în nord, în provincie, dar eu am adus-o aici, în oraş. Lucruri de felul acesta sînt declanşatorul pentru povestirile mele, pe de-o parte. Alteori e vorba doar de o amintire ștearsă sau de un detaliu dintr-o carte, dintr-un film, dintr-o replică a cuiva, un detaliu care mă urmărește. Și în nici una dintre cele două situații nu investighez. Las imaginația să facă ea totul. Nu fac cercetări, nu încerc să aflu povestea fetei arse de la metrou, nu încerc să dezleg misterul unei anumite case din cartier despre care oamenii spun povești, o las așa și îmi scriu povestea. De cele mai multe ori povestea e deja scrisă în capul meu cînd mă așez la computer s-o scriu.

Povestirile dumneavoastră au finalurile deschise. Dar cum știți că ați ajuns la final?

Știu că am ajuns la sfîrșit cînd nu mai am nimic de spus despre subiectul în cauză, cînd nu mai știu nimic în plus în acea poveste. Și chiar nu vreau să dezleg misterul. Din mai multe motive. Unul este că o poveste cu final închis, care îți explică la urmă tot ce s-a întîmplat, pentru mine este datată ca formulă literară. Apoi, în viața reală, în general nu prea știm ce urmează să se întîmple, și nu doar în ce privește supranaturalul. Uneori nu știm de ce luăm o anume decizie, nu știm ce am făcut greșit de ne-a murit o plantă din grădină, deși credem că am făcut totul cum trebuie, nu știm de ce ne îndrăgostim de persoana de care ne îndrăgostim. Sînt multe astfel de mici mistere în deciziile noastre, care nici nu sînt întotdeauna tocmai raționale. Și nu știm nici măcar ce ni se va întîmpla pe parcursul unei zile. Ieșim din casă, închidem ușa, ieșim în stradă și sperăm să avem o zi de muncă obișnuită, și apoi… Se întîmplă lucruri. Eu trăiesc într-o țară și o regiune foarte instabile, America de Sud. Și asta îți dă un fel de sentiment de nesiguranță față de viață. E un fel de condiție existențială. Această nesiguranță față de cum va fi viața ta, cînd te-ai născut și ai trăit toată viața ta într-o mizerie politică, e ceva care mă marchează ca persoană și cred că se transmite și în literatura mea. În sensul că în povestirile mele nu știi ce li se va întîmpla oamenilor pentru că eu nu știu ce mi se va întîmpla mie, nu știu ce se va întîmpla cu țara mea.

Unele dintre personajele dumneavoastră pur și simplu dispar fără urmă. Este o aluzie la zecile de mii de oameni dispăruți fără urmă în timpul dictaturii militare din perioada 1976-1983 din Argentina?

Nu e o chestiune pe de-a-ntregul premeditată, dar sigur vine de acolo, sigur are legătură cu acele dispariții. Eu eram copil în timpul dictaturii militare, cînd foloseau această metodă de a anihila oamenii, o metodă fantasmagorică. Nu susțin deloc că e mai rea decît violența fățișă sau războiul, dar acționează cumva diferit asupra psihicului tău: oamenii pur și simplu nu mai sînt, iar discursul Puterii, al dictatorului este: nu, nu se întîmplă așa ceva. Și asta te înnebunește. Iar cei care se ocupă cu drepturile omului, la începutul luptei lor, cînd au încercat să-i găsească pe cei dispăruți, erau considerați nebuni. Mai ales mamele celor dispăruți erau numite doamnele nebune pentru că te întrebai cum să dispară oamenii așa, pur și simplu. Dar au dispărut. Aceasta a fost metoda aleasă de Puterea de atunci pentru a-i anihila pe cei considerați dușmani politici. Eram un copil cînd se întîmplau toate astea și cred că au fost ca o traumă pentru mine. Familia mea nu era activă politic, dar avea conștiință politică. La noi în casă se vorbea despre ce se întîmplă, se vorbea despre dictatură, dar nu vorbeam despre lucrurile astea în afara casei, ca să nu vină după noi. Era multă paranoia. Această atmosferă, creată de o dictatură înspăimîntătoare și totodată curată, fără cadavre, în absența cadavrelor, mi a bîntuit copilăria și într-un fel apare în literatura mea pentru că e trauma mea personală, și e și o traumă națională. Și, coincidență sau nu, îmi plac foarte mult poveștile de groază, poveștile cu fantome, poveștile care poate nu se încadrează în genul horror, dar vorbesc despre corpuri, despre ce li se întîmplă acestora, cum poate dispărea un corp. Multe corpuri dispar în povestirile mele, un corp care arde e un corp care dispare, un corp care nu se mai hrănește și devine un schelet e un corp care dispare, o fetiță care intră într-o casă de unde nu mai iese niciodată e un corp care dispare. Cred că teama aceea din copilărie m-a bîntuit pînă azi: unde se duc oamenii cînd se duc? Da, cred că acea perioadă e o referință directă pentru literatura mea, chiar și cînd nu mă gîndesc la ea, ca acum. Nu îmi spun că o să scriu despre dispăruți sau despre dictatură, dar lucrurile astea ies mereu la iveală, cînd nu te aștepți. Chiar și după ce dictatorii au fost judecați, cum s-a întîmplat în cîteva țări din lume, chiar dacă legea și Justiția și-au făcut datoria, nu înseamnă că e un subiect închis.

Trăiţi în Buenos Aires, un oraş pe care îl cunoaştem din literatura lui Borges, a lui Cortázar sau Sábato. Dar cum e oraşul dumneavoastră, cum v-aţi descrie propriul Buenos Aires?

Cred că s-a schimbat mult de pe vremea lor, dar nu numai în sens obiectiv, deşi s-a întîmplat şi asta. Dar datorită faptului că Borges, de pildă, a scris din perspectiva unei anumite clase. Eu trăiesc într-o zonă nu prea drăguţă a oraşului, iar eu văd acest oraş ca pe un loc al contrastelor. Într-un mare oraş, inegalitatea e foarte vizibilă, pentru că aici e toată lumea. Buenos Aires e un oraş imens, în care se văd problemele întregii ţări. Sînt aici cartiere extrem de bogate, cu palate şi, la cîteva sute de metri, mahalale nesfîrşite. Avem un amestec de culturi, o ciocnire de culturi. Clasa de mijloc e în pericol. Săracii se simt foarte vulnerabili. Iar cei bogaţi evită într-un fel oraşul. Aceste contraste şi inegalităţi sînt foarte vizibile în oraş. E un loc complicat. E şi un oraş foarte viu. Îmi place asta. 

interviu difuzat la Radio România Cultural, în emisiunea Timpul prezent în literatură

a consemnat Adela GRECEANU