Confesiunile unui tînăr romancier
● Umberto Eco, Confesiunile unui tînăr romancier, traducere de Ioana Gagea, Colecţia "Plural", Editura Polirom, 2011.
La finele lui 2010, într-un interviu pentru Le Monde, Eco spunea: „Sînt un filozof care face filozofie de luni pînă vineri, iar în week-end-uri, de pe la 48 de ani, scrie romane...“ Cu aceeaşi ocazie, anunţa că editura Universităţii Harvard urma să-i adune într-un volum conferinţele ţinute la Atlanta pe marginea propriilor „producţii romaneşti“. La vremea respectivelor prelegeri, Eco avea la activ cinci romane (Cimitirul din Praga nu exista încă), apărute în decursul a trei decenii, ceea ce îl făcea să se considere, cu umor, „un tînăr scriitor de 30 de ani“.
Confesiunile... de acum sînt, pare-se, conferinţele de atunci şi, fiind interesante foc, se citesc ca pe apă. Seducător de inteligente, intrigante în interogări, stupefiante în afirmaţii, ele sînt suficient de acrobatice şi de efervescente pentru a împrieteni la cataramă subiectivitatea experienţelor scriitoriceşti cu obiectivările teoreticianului hîtru. Eco povesteşte „din casă“ (adică, din laboratorul său literar), începînd, bineînţeles, cu elaborarea Numelui trandafirului, dar, fascinat de viaţa pe care şi-o croiesc textele de ficţiune odată ieşite în lume, face şi cîteva investigaţii în mecanica generală a discursului beletristic. Aşa ajunge să discute, de pildă, despre cît adevăr poartă în ele personajele imaginare. E cel mai pasionant capitol al cărţii şi prilejuieşte o afirmaţie pe cît de simpatică, pe atît de argumentată: Papa şi Dalai Lama pot petrece ani în şir dezbătînd veridicitatea faptului că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, dar amîndoi vor trebui să recunoască drept indiscutabil faptul că Clark Kent este Superman şi invers.
Nu întîmplător Confesiunile... lui Eco lucrează, adeseori, cu termeni ca „frenezie“, „extaz“, „deliciu“.
