Cinci poeţi marfă

 ● Marfă reîncărcată – Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa, Bogdan O. Popescu, prefaţă de Florin Iaru, Editura Brumar, 2011. 

Curioase sînt destinele antologiilor! Dintre cei optsprezece prozatori prezenţi în celebrul Desant 83 (reeditat în 2000), astăzi doar vreo doi scriitori se mai ocupă cu literatura, asta în timp ce din Debut ’86, spre exemplu, n-a mai rămas în cărţi decît Răzvan Petrescu. Apărute în acelaşi an 1982, nici Vînt potrivit pînă la tare (antologia poeţilor nemţi), nici Cinci n-au mai fost reeditate, în schimb Aer cu diamante (retipărită anul trecut) cunoaşte, după aproape trei decenii, o nouă tinereţe. Mai mult citate decît citite sînt şi antologiile postdecembriste: Ficţiuni (1992), Tablou de familie (1995), Ferestre ’98 şi Tescani 40238 (2000), de negăsit azi, nici măcar prin biblioteci. Vremea antologiilor a apus, aşadar, de ceva vreme (astăzi oricine poate publica individual, antologiile nu se mai poartă, sînt doar retrospective, de autor sau tematice), astfel că Marfă (1996) devine prima (şi va rămîne poate singura) antologie reîncărcată.

Multe s-au schimbat în cei cincisprezece ani trecuţi, şi în poezie, şi cu poeţii de atunci (Dan Mircea Cipariu a continuat să publice poezie constant, Dan Pleşa n-a mai scris deloc, Bogdan O. Popescu a trecut şi la proză), astfel că tipărirea unui sequel la antologia de altădată are semnificaţia unui revival nu doar în termeni literari, dar şi la nivel personal, căci Marfă reîncărcată este şi o iniţiativă motivată de sentimentele nostalgiei şi prieteniei. Or, acest lucru transpare imediat din aerul relaxat, degajat, cu care fiecare dintre cei cinci poeţi şi-a gîndit grupajele de poeme, fie amestecînd şi cîteva titluri mai vechi, precum Florin Dumitrescu, fie realizînd chiar un featuring cu un outsider, precum Sorin Gherguţ, care introduce între textele lui şi o bucată de proză scrisă de Aurora Bărîcă Gherguţ. De altfel, grupajul lui Sorin Gherguţ se deschide cu „un palimpsest“ care, în stilu-i caracteristic, ia în balon întregul proiect: „Sîntem cinci, haideţi să mai găsim nişte băieţi şi să-nchiriem un teren de fotbal. Sîntem încă tineri, putem face asta. Sincer, n-are rost să publicăm Marfă II“. Iar acesta nu e singurul text care îşi răsfrînge discursul asupra antologiei reîncărcate, devenite astfel (şi) propriul ei subiect: primul poem al lui Dan Pleşa, intitulat „poesiocraţia“, este o fabulă lirică în care gaşca colegiilor de antologie s-a spart, devenind cu toţii nişte corporatişti plasaţi mai sus sau mai jos pe scara ierarhică.

Una dintre mărcile poeziei lui Dan Mircea Cipariu a fost, încă de la volumul de debut Hai să ne-ntîlnim pe site sîmbătă seara (1999), predispoziţia de a integra imaginarului poetic mărcile şi lexicul realităţii imediate. Versurile sale integrează constant simboluri, concepte, sloganuri, expresii ale zilei, poezia fiind permanent trecută prin filtrul imaginarului popular al momentului, într-o încercare de a o ţine cît mai conectată la formele de expresie şi semnificaţie culturală în mişcare. Temele poemelor lui Dan Mircea Cipariu sînt singurătatea şi angoasa, aceste muchii eterne ale existenţei, dar zbaterea interioară este înfăţişată acum sub forma unei particule a lui Dumnezeu ascunse în carne („se mişcă în cutia mea toracică / nefilmată de nimeni“), iar epuizarea şi disoluţia sînt asemănate unui big-bang emoţional, organic: „totul a fost predestinat / pentru un soare nou / după un cutremur interior // am cearcăne şi singurătăţi / pentru premiile cele mari şi primejdioase ş...ţ trăiesc într-un anotimp al Sfîrşitului: // nopţi şi scrieri / în care intensitatea / face praf şi pulbere / materia / şi / visul!“. Obsedat de cuvinte potrivite în ritm şi rimă, pasionat de muzicalitate şi sens, Florin Dumitrescu îşi continuă jocul cu limbajul şi cu formele fixe ale poeziei la un nivel nemaiîntîlnit astăzi la noi. L-am văzut întotdeauna ca pe un baladist ermetic, un tragi-ludic dexter, ca şi cum ar scrie cu spiritul lui Şerban Foarţă pe un umăr, şi cu cel al lui Ion Barbu pe celălalt. Versurile sale tăiate cu exactitatea unui metronom, cuvintele alese cu diapazonul, urmărind deopotrivă efectul sonor şi pe cel semantic, lasă uneori impresia de gratuitate şi ludic, dar tocmai acest contrast dintre formă şi conţinut este o mare sursă de dramatism. Muzicalitatea, cadenţa, ingeniozitatea lexicală şi aparenta frivolitate tematică denotă o percepţie gravă a existenţei văzută în latura ei derizorie. Astfel, un poem despre strung poate fi o meditaţie asupra timpului, iar ceea ce pare a fi o odă adusă faianţei din baie vorbeşte, de fapt, despre dispariţie. De altfel, moartea predomină în poemele lui Florin Dumitrescu: „M-am născut într-o oglindă / am să mor dintr-un reflex / Zării vrînde să mă prindă / rîd concav suspin convex // Am crescut într-o bulboană / între solzii unui peşte / unde geana-nchide mreana / unde somnul lin domneşte // M-am trezit într-o vîltoare / am s-adorm avale-n prund / şi-am să-nvii în moarta mare / cu afunduri fără fund.“ Sorin Gherguţ face figura aceluiaşi comedian intello, parodic, plin de (auto)ironii şi zeflemitor, predispus la citate, intertexte, note de subsol, făcînd calambururi, primelimerick-uri, pararondele şi minihaikuuri pe subiecte pop (un poem este dedicat concertului de la Tîrgu Mureş al lui Iggy Pop, un altul, Vămii Vechi, „locu / în care-au murit şi bluzu, şi rocku“) sau pe subiecte politice: „Ceauşescu sînt eu, Adrian Năstase sînt eu, Gigi Becali sînt eu şi tot eu sînt şi Dan Voiculescu ş...ţ ţară, o, ţară / nu vrem ostaşi, / ţară, vrem să ne laşi / să-ţi cîntăm la chitară / din zori pînă-n seară / din carei la vama veche, de la orşova la iaşi / ţară, fă paşi // ţară, ţară / sonată pentru clănţănit şi gargară. // ţară, ne laşi?“. Ca şi la Florin Dumitrescu, există multă muzicalitate în cadenţa acestor versuri, aranjate şi rearanjate, reluate, „rupte“ sau „lungite“ de Sorin Gherguţ din raţiuni de rimă şi aliteraţie, o formă de dispunere şi de manipulare a limbajului, care, mixînd vulgarul cu metafizicul, camuflează sensul în banalitate, concizie, umor. Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu, al doilea „cuplu“ de poeţi compatibili din antologie, scriu amîndoi predominant despre dragoste, primul cu un plus de (auto)ironie, al doilea – senzual şi sentimental. Iată-l pe Dan Pleşa cu un fragment din poemul vag cărtărescian „la despărţire“: „pot să fac orice pentru tine / să fac rapoarte şi să colorez grafice în culori înflorite / pastelate ca alei de parc în primăveri electorale / să mă umilesc, să-ţi ling chiloţii de dosare / să strălucească, să strălucească gresia de la intrare ş...ţ mi-e frică / nu o să mai pot să spun / pleşa, de la Coca Cola / pleşa, de la Panasonic / pleşa, de la Sandoz / pleşa, de la Ministerul Agriculturii / o să spun pleşa, dan pleşa, şi dup-aia / nimic / şi toţi vor aştepta de la mine continuarea ş...ţ nu mă lăsa din braţe / lasă-mă să spun ceva după pleşa / orice, ceva, măcar o minciună“. Scriind, ca şi în volumul Aerobiciclete publicat anul trecut, poeme de dragoste la limita suprarealismului în acelaşi ritm molto vivace, temperat uneori de accente nostalgice, surpriza o dă Bogdan O. Popescu în poemul „tehnici de supravieţuire în propria locuinţă“, unde versurile îşi pierd gesticulaţia retorică şi nu mai sînt în dialog direct cu iubita: „la orele 21:47 mi-au tăiat curentul / eram pe facebook, dădeam unlike ş...ţ televizorul lat s-a înnegrit ca la un semnal / telefonul fix s-a comutat pe avarii / lumină de la frigider nu am mai apucat să iau / acum, cînd, în fine, inima mea plănuia un paradis / cu lotus, lebede şi lacrimi dulci, de regăsire. // centrala s-a oprit, căldură nu s-a mai fabricat / noroc că am putut aprinde / lumînarea mare de la divorţ / pe care am păstrat-o / în casă“.

Cum spune Florin Iaru în finalul prefeţei sale, „nici unul din cei cinci respectabili autori nu mai e pişpiriul, deşiratul, coşurosul sau inhibatul de anţărţ“. Altfel zis, cinci poeţi vechi cu marfă nouă!