● Călin Torsan, Ulcele pe uluci, Casa de pariuri literare, 2015.

Călin Torsan (n. 1970) este unul dintre cei mai originali scriitori de la noi. Prozator aşa-zis minimalist, trezorier la Muzeul Ţăranului Român şi muzician experimentalist (activează în trupe precum Einuiea, Nu & Apa Neagră şi Avant’N’Gard), Călin Torsan este un tip deopotrivă harnic şi creativ. La Casa de pariuri literare a publicat două romane, unul mai bun decît altul: O zi. Ultima (2011) şi Plasterca (2013), şi numai în ultima jumătate de an a înregistrat două albume cu două proiecte diferite, altele decît cele obişnuite: o mînă de boabe cu grupul abuabua şi zigzag cu grupul multumult. Ulcele pe uluci este al doilea său volum de proză scurtă (după Şcoala de mucenici, 2005) şi se înscrie în acelaşi univers al prozei punk, absurd-comice, în care ar mai putea fi cuprinşi şi autori precum Alex Tocilescu, Silviu Gherman sau Mitoş Micleuşanu (întîmplător sau nu, şi aceştia implicaţi în proiecte muzicale alternative).

Subintitulat „miniaturi cu smalțul la vedere“, acest volum de 54 de proze scurte şi foarte scurte, omogen prin tematica şi stilistica sa, precum şi prin cele cîteva personaje recurente, pare un roman din mai multe bucăţi şi fragmente. Deşi pare că deţine mijloace modeste (unele proze sînt extreme de scurte, au doar cîteva fraze), cartea cartografiază un spaţiu familiar în stranietatea lui, populat cu personaje de mucava, comice în desfăşurările lor, uneori chiar şi puţin tragice. Cum spune autorul însuşi vorbind despre natura acestei cărţi: „ceva de rîsu-plînsu. Un volum plin de nebuni și ciudați, dar și de copii. Politicieni, artiști, afaceriști, elevi și profesori își dau mîna într-o horă a unirii nu foarte circulară. Mulți scriitori cu idei devin personaje, dar nici textele nu se feresc să o facă“.

Ca şi în celelalte cărţi ale sale, Călin Torsan face literatură din nimic, textele sale fiind mai mult pre-texte, mici naraţiuni în care stilistica e mai importantă decît intriga. Din doar cîteva fraze creează o situaţie, un personaj sau un dialog – secvenţe ale unei umanităţi mărunte pe care deseori o abandonează cu aceeaşi uşurătate. Etichetat drept minimalist, Călin Torsan este, de fapt, un fantast şi un umorist, un scriitor deopotrivă livresc şi absurd, cu un acut simţ al detaliilor neobişnuite. Prozele sale sînt populate cu tot felul de „ciudaţi, dar şi copii“, printre ciudaţi numărîndu-se mai ales scriitorii, personajele predilecte ale cărţii, alături de, aşa cum sugerează autorul însuşi, textele în sine, stranii entităţi autonome, ale căror mecanisme misterioase deopotrivă fascinează şi amuză, indiferent de subiect (care, în cele mai multe cazuri, este derizoriu sau, oricum, greu de aproximat).

Cecil Pantazi, un fel de Monsieur Plume, este unul dintre scriitorii necitiţi de nimeni care revin în aceste proze. Citind o biografie a lui Chopin, are revelaţia aceluiaşi destin de geniu insuficient recunoscut în timpul vieţii; dar toţi ceilalţi scriitori din preajma lui Cecil Pantazi sînt admirabil de rataţi: în căutarea originalităţii, unul dintre ei înlocuieşte fiecare cuvînt cu definiţia de dicționar, un altul reinventează toate cuvintele, altul colează din opere clasice (aşa cum un jurnalist îşi însuşeşte articolele lui Eminescu actualizîndu-i lexicul), manuscrisul altuia trece prin atîtea redactări încît devine ilizibil, un scriitor uitat este readus în discuţie cu prilejul unei descoperiri ştiinţifice care face din el un vizionar, un altul rescrie la infinit, şi tot mai idiot, prima frază a unei cărţi astfel niciodată începute… Se află, poate, în aceste satire-parabole-anecdote, o încercare de demistificare a literaturii – aşa cum proza „Listă de subiecte pentru cîteva posibile cărţi“ este un exerciţiu în siajul lui Mircea Horia Simionescu. Sub aceeaşi influenţă şi poate în aceeaşi notă a persiflării destinului strălucit, multe din pre-textele lui Călin Torsan mizează pe comicul onomastic. Uneori e suficient numele personajului pentru ca proza respectivă să aibă o intrigă derizorie (feminista Ceremónia Futunpic, ministresa Ana Fabet, balabusta Ninette Nucă, criticul Demetrei-Sîmbotin, meteorologul Etereu Juvală, dacologul Stînjenel Roare sau doctorul Atenaid); una dintre proze constînd doar în strigarea catalogului – Cicerone Lăcustă fiind personajul-elev emblematic pentru universul absurd al şcolii.

Fanteziile satirice, farsele, parabolele anecdotice, prozele comic-absurde de limbaj ale lui Călin Torsan sînt scrise impecabil, cu o ştiinţă a frazării care face din fiecare text un spectacol harmsian (unul dintre personaje „pare alcătuit dintr-o neaşteptată întocmire de atomi“). Într-un an din păcate slab pentru proza scurtă, Ulcele pe uluci rămîne un OZN literar.

P.S. În timp ce alţi recenzează Solenoidul, Daniel Cristea-Enache publică în nr. 5 al României literare, pentru a treia oară (după Timpul şi 22), un articol tendenţios despre mine pornind de la dezbaterea „Jurnalismul cultural în epoca new-media“ ţinută la Iaşi în toamna lui 2014 (!). De altfel, numărul mare de publicaţii la care colaborează D.C.-E. este invers proporţional cu ideile sale, dovadă recenziile pe care le republică, cu minime intervenţii, uneori şi de patru ori, sau cărţile sale, majoritatea culegeri de articole şi interviuri. În această a treia reluare a opacităţilor sale de acum doi ani, D.C.-E. continuă să mă citeze trunchiat, eronat şi în afara contextului, îmi răstălmăceşte vorbele încercînd să convingă lumea, în mod stupid, că aş avea „gîndire agresivă, primitivă, aculturală“. Cert e că nu-mi pasă ce scrie, despre mine sau despre oricine altcineva, acest avatar al lui Bogdan Duică, critic de mîna a doua (vezi broşura Lyrica Magna dedicată poeziei lui Nichita Stănescu, Curtea Veche, 2010), traseist publicistic şi troll literar pe Facebook. Nu voi intra niciodată în vreo polemică cu D.C.-E.; e sub standardele mele - aceasta fiind prima şi ultima dată cînd îi acord aproape 200 de cuvinte într-un colţ de revistă.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Călin TORSAN
Ulcele pe uluci (fragment)

Institutul. Înşir salutări, mătăniile mele de zi cu zi. De mai mulţi ani, cu o fîşie de stofă atîrnîndu-mi de gît şi cu un porc prelucrat sub formă de geantă, mă prezint la slujbă ca un butuc pregătit pentru gura sobei. Am ajuns la birou. Ca nou venit, primul lucru ce te întîmpină aici este mirosul. Puţinii vizitatori ne întreabă cum de putem trăi într-o asemenea hazna. Ne-am obişnuit. Cu ce nu se obişnuieşte omul? Al doilea amănunt izbitor pentru un străin sînt rafturile cu eprubete, cred că sînt vreo două mii. Cele mai multe goale. În cîteva aşteaptă suspensii colorate sau cianuri otrăvitoare. Orga cu două mii de tuburi naşte muzica orelor noastre de muncă. După un deceniu de Institut, chiar şi oamenii mi se par eprubete.

În urmă cu trei ani activitatea m-a transformat în erou. Totul a pornit într-o seară, după ce îmi adormisem copiii în faţa televizorului. Se uitaseră la Tom şi Jerry. Era episodul cînd sorbeau alternativ dintr-o licoare stranie care le micşora dimensiunile. Mi-a intrat atunci cuiul realizării unei poţiuni asemănătoare, capabilă să restrîngă substanţele organice indiferent de starea lor de agregare. Visam ca forma fizică şi proporţiile să nu fie modificate. Asta vrea să spună că, dacă i s-ar fi administrat unei vaci bălţate cîteva picături în nutreţ, ea urma să se micşoreze într-un fel ce-i păstra petele în aceleaşi locuri şi coarnele tocite la fel. M-am chinuit mult atunci. Pierdusem nopţi, slăbisem ca dracu’, ajunsesem în pragul divorţului…

În sfîrşit, a sosit şi ziua cea mare! Eforturile fuseseră uitate… Conta numai faptul că exista acidul eutrapolideic beta-carbonatat prin dubla nitrare a acetilsulfatului de magneziu impur 2%. Mai mult, că era ingerabil şi reuşea să diminueze tot ce întîlnea în cale. Primele fiinţe micşorate au fost cîteva balene, pentru a fi studiate mai uşor în laborator… Dar se putea ajunge foarte repede la abuzuri asupra omului. Ţi-ai fi micşorat duşmanii după bunul plac, fără posibilitatea de a le oferi antidot. Pe ăsta nu-l descoperisem încă. Aşa că utilizarea acidului a fost restricţionată printr-o legislaţie adoptată în regim de urgenţă. Repercusiunile puteau fi dramatice: cum ar fi arătat, în plin conflict, armata americană stropită cu asemenea agheasmă?