Vasile Gârneţ, Interviu la "Contrafort", Editura Cartier, 2011.
Mihail Vakulovski, Zece basarabeni pentru cultura română, cu ilustraţii de Dan Perjovschi, Editura Casa de pariuri literare, 2011.

Scrisă în aceeaşi limbă, literatura basarabenilor nu e cunoscută în România. După `89, românii au avut cu totul alte griji literare decît recuperarea ei, iar editurile româneşti nu par nici astăzi interesate să publice sau să reediteze literatura scrisă dincolo de Prut. Excepţia, deşi e vorba mai mult de o şansă, o reprezintă tinerii veniţi la studii în Iaşi, Braşov sau Cluj, care au debutat sau au început să publice la editurile din ţară şi care, între timp, măcar o parte dintre ei, au obţinut cetăţenia română, trăiesc şi îşi scriu cărţile aici sau au contacte publicistic-editoriale mai bune. În cazul lor, n-a fost o problemă de recuperare, cît (doar) una de integrare. Ei sînt basarabenii din cultura română şi nu cei din generaţiile mai vechi, ale căror nume au rămas aici complet necunoscute la nivel popular (exceptîndu-i, desigur, pe barzii Vieru şi Lari). Această falie de mentalitate culturală şi de statut editorial, între tineri şi seniori este, dincolo de realitate, o temă recurentă în discursul cultural al ultimului deceniu din Republica Moldova unde a existat un conflict între generaţii, provocat şi acutizat de căderea regimului politic comunist, conflict relativ asemănător cu cel desfăşurat aici în anii `90 între optzecişti şi şaizecişti. Cele două volume de interviuri realizate de Vasile Gârneţ (n. 1958) şi Mihail Vakulovski (n. 1972) au perspective şi mize diferite care devin şi mai clare la o lectură în paralel: primul vizează consemnarea dezbaterii culturale basarabene, şi nu numai, din postcomunism, precum şi propunerea unor repere culturale comune (doar jumătate dintre interlocutori fiind basarabeni), al doilea realizează un act de PR, de popularizare exclusivă a artiştilor basarabeni tineri lanaţi în spaţiul românesc.

Citind interviurile lui Vasile Gârneţ, realizate pentru revista Contrafort în perioada 1994-2010, devine limpede cum temele dialogurilor sînt comune cu cele din dezbaterile din presa culturală românească postdecembristă: reformarea şi revitalizarea spiritului critic, (re)evaluarea literaturii scrise în comunism, precum şi a statutului Uniunii Scriitorilor, recuperarea memoriei şi sincronizarea culturală, etic versus estetic, tradiţionalism versus postmodernism, autohtonişti şi europenişti, colaboraţionismul scriitorilor, intelectualii şi politicul, complexele de inferioritate ale culturii mici, stabilirea unor repere etc. Partenerii basarabeni de dialog ai lui Vasile Gârneţ sînt, în totalitatea lor, scriitori lucizi, pertinenţi, critici cu temele abordate. Astfel, Mihai Cimpoi, preşedintele USM şi autorul unei prime şi, deocamdată, unice Istorii deschise a literaturii române din Basarabia, vorbeşte despre cazul scriitorului Ion Druţă şi fenomenul colaboraţionist („adevărul paradoxal este că rolul lui Ion Druţă în procesul deşteptării conştiinţei naţionale a românilor basarabeni este tot atît de mare ca şi rolul lui în procesul adormirii acesteia”); lingvistul Eugeniu Coşeriu mărturiseşte: „Îmi e şi ruşine să discut despre problema «limbii moldoveneşti»”; aflat la un Congres internaţional al PEN Clubului, Serafim Saka îi răspunde unei scriitoare din Senegal care-l întreabă ce-i Moldova: „O Africă europeană”; Vasile Romanciuc vorbeşte despre „patriotismul de comandă”, despre colaboraţionistmul trecut în oportunism: „operele dedicate celor doi Ilici au devenit, peste noapte, imnuri de glorie dedicate marilor noştri voievozi, «slăvitul norod sovietic» este înlocuit cu «neamul nostru», iar din poeticele săgeţi ateiste de ieri se confecţionează azi rame pentru icoane cu chipul Domnului”, iar Eugen Lungu deplînge lipsa literaturii de sertar şi reevaluează ce s-a publicat în comunism: „Literatura noastră de pînă-n `89 s-a învechit şi s-a devalorizat brusc; din ea cad zeci de autori cu bagajele lor de scrieri, cad perioade chiar din care nu putem extrage nimic, nici pentru cea mai indulgentă statistică literară, cad specii întregi, cad genuri...”. Constantin Cheianu face o critică dură la adresa instituţiilor culturale şi a presei, Aureliu Busuioc consideră că lumea literară basarabeană este provincială prin politizare şi mediocritate: „La drept vorbind, mă sperie nu atît uriaşul număr de membri ai US pe care-i avem azi, cît faptul că într-o bună zi s-ar apuca să şi scrie”; Nicolae Negru vorbeşte despre inerţiile literare („Druţă şi Vieru rămîn în continuare cei mai populari scriitori”) şi prevede faptul că noua generaţie de scriitori basarabeni şcoliţi în România „va «suda» definitiv  ruptura” dintre cele două literaturi, în timp ce Vladimir Beşleagă constată lipsa dinamismului şi a controverselor: „E nevoie de cărţi de scandal! E nevoie de cărţi care să bulverseze opinia publică. De autori rebeli, nonconformişti...”. Aş cita aici şi din interviul luat lui Ion Simuţ a cărui viziune o împărtăşesc: „Literatura basarabeană e victima reducţionismului şi autosuficienţei culturii române. Nu am învăţat încă pluralismul cultural, ca dovadă, de pildă, că literatura maghiară din Transilvania nu mai are nici un contact cu literatura română. Vina nu e de o singură parte... Iniţiativa, ofensiva trebuie să vină de dincolo de Prut. În plan cultural, Basarabia trebuie să cucerească România şi nu invers – acesta-i paradoxul! Tot aşa cum România trebuie să cucerească Europa şi să o convingă de valorile sale.”

De cealaltă parte, interviurile luate de Mihail Vakulovski, la începutul anilor 2000, artiştilor şi scriitorilor tineri basarabeni nu abordează frontal temele de mai sus, sînt politice dar nu la modul explicit, mai puţin analitice, nu transpar prea multe complexe culturale şi sînt, în general, mai relaxate (dar şi mai puţin substanţiale). În acest moment, cei intervievaţi sînt, la nivele diferite, consacraţi în cultura română. Vasile Ernu, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Nicoleta Esinencu sau Zdob şi Zdub nu mai au nevoie de promovare, aşa că mica „listă” a lui Mihail Vakulovski funcţionează, de fapt, ca o primă propunere de canon cultural basarabean, mai ales că interviurile nu sînt atît dialoguri de idei, cît mai degrabă portrete artistice individuale. Prin prisma unor despărţiri culturale: a lui Dumitru Crudu de fracturism, a lui Ştefan Baştovoi de literatură („Prefer să mă rog decît să citesc”), a lui Alexandru Vakulovski de scriitori („Nu-mi place nimic în cercul literaţilor”), a lui Pavel Păduraru de tradiţie („M-am format ca poet necitind poezii”), a lui Roman Tolici de identitatea de moldovean sovietic, a lui Octavian Ţâcu de box („Ultimul titlu de campion naţional şi ultimul turneu internaţional le-am cîştigat fiind deja şef la catedra de istorie”), acesta fiind şi cel mai savuros interviu din carte. Interesant de urmărit este relaţia de love-hate pe care tinerii scriitori basarabeni au dezvoltat-o cu optzeciştii români („hipidioţii de optzecişti”, cum le zice Alexandru Vakulovski, care crede că „după căderea sistemului, nu mai pot scrie nimic”, opinie din 2002 infirmată azi cînd e limpede că optzeciştii şi-au scris marile cărţi de proză în ultimul deceniu), refuzul literaturii şi al scriitorilor din Republica Moldova, văzuţi ca oportunişti, mediocri şi anacronici (Grigore Vieru este o amintire negativă la mai mulţi, în timp ce Paul Goma este evocat cu admiraţie) şi critica, adesea dură, la adresa românilor („am descoperit un neam fricos şi laş” zice Baştovoi).

Cele două cărţi de interviuri expun feţele aceleiaşi monede: scriitorii mai vechi rămaşi în Republica Moldova să-şi lingă rănile culturale versus tinerii afirmaţi în România care neagă cultura propriei ţări. Va mai curge însă multă apă pe Prut pînă cînd şi unii, şi alţii se vor împăca pe deplin cu statutul lor cultural, iar românii le vor acorda şi unora, şi altora, aceeaşi atenţie.

Citiţi aici recenzia volumului Noua poezie basarabeană, antologie şi prefaţă de Dumitru Crudu, Editura Institutului Cultural Român, 2009.