Cabana memoriei
● Tony Judt, Cabana memoriei, traducere din limba engleză de Cristina Chevereşan, Editura Polirom, 2011
Pentru Tony Judt – gînditor al istoriei europene, intelectual public curajos şi „social-democrat universalist“ – Beatles a fost un reper important. O dovedeşte Cabana memoriei (cartea lui de confesiuni finale, redactate în pragul unei morţi aşteptate), unde numele trupei britanice e pomenit de vreo patru ori, ca un reper cronologic perfect limpezitor. Asta spune deja multe lucruri frumoase despre acest autor din elita gîndirii mondiale pe care inteligenţa, erudiţia şi experienţele nemijlocite l-au împins o viaţă întreagă înspre un nonconformism provocator, dar solid argumentat. Vă imaginaţi însă cum îi va fi sunat lui Tony Judt piesa „Hey Jude“ a beatleşilor? Nu cumva ca un Hey Judt?
Într-un fel, Judt a făcut exact ce era îndemnată să facă Jude în cîntecul cu pricina: a găsit o „melodie tristă“ şi a făcut-o mai bună, dîndu-i amprenta propriei fiinţe. „Melodia tristă“ ar fi, în cazul lui Judt, politica de stînga în care el a crezut toată viaţa – şi pe care, din principiu, păţiţii est-europeni cu greu o mai digeră. Chiar şi aceştia însă, dacă citesc Cabana memoriei, vor vedea cum le sare degetul la tîmplă şi cum li se aşază graba pe gînduri. Pentru că Judt vorbeşte despre lucrurile istoriei ca despre lucruri trăite – şi, într-un sens sau altul, trăite personal. La începutul anilor ’80, de pildă, cînd a vrut să înţeleagă lumea central-europeană, a învăţat limba cehă şi s-a dus să conferenţieze prin apartamente de praghezi disidenţi. Episodul e relatat în capitolul „Criza vîrstei mijlocii“, cel mai edificator text din volum în privinţa acestei minţi care s-a opus mereu „gîndirilor captive“. Iar nostalgiile lui Judt – că e vorba de autobuze verzi sau de solitudini feroviare – dau întotdeauna în înţelepciune.
