Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă cîinii, Editura Polirom, 2017.

„Nu e deloc cartea pe care mi-aş fi dorit s-o scriu. Mă pregătisem pentru un roman de ficţiune, plin de fanatisme religioase, de tenebre şi de drame. În locul lui m-am aventurat într-o poveste autobiografică, despre scris şi despre moduri de-a trăi şi supravieţui. Despre semne de punctuaţie şi despre miracole“, scrie prozatorul la finalul acestei cărţi care e mult mai puţin decît un roman, dar ţinteşte mult mai sus decît atît. În toamna anului trecut, Lucian Dan Teodorovici (n. 1975) a descoperit că are cancer limfatic şi, după o intervenţie chirurgicală, a făcut chimioterapie vreme de şase luni. Cartea aceasta, nedorită, dar gîndită ca o carte, a fost scrisă „în timp real“ (cu delay-ul aferent) şi a devenit, parte din superstiţie (sau misticism narativ declanşat de o mantră de artă stradală – „Writing is the only way of life“), parte din obişnuinţă şi necesitate, un fel de naraţiune personală, autobiografică în doi paşi: fiecare capitol cuprinde notaţia zilei/perioadei cu pricina, e „un soi de jurnal“, urmat de un exerciţiu memorialistic din trecutul recent, dar şi de amintiri mai vechi. Cartea bolii devine, astfel, un substitut de carte pentru a-l însoţi pe scriitor în perioada tratamentului şi va fi fost publicată din lipsa „curajului sau a laşităţii de a o ţine doar pentru sine“.

Apărută, nepotrivit cu genul, în colecţia „Fiction Ltd.“, locul acestei cărţi de non-ficţiune creativă ar fi fost, de fapt, în colecţia „Narator“ a Editurii Publica şi fac această remarcă pentru a sublinia genul şi natura scriiturii, cu atît mai mult cu cît scriitorii şi jurnaliştii români scriu foarte rar astfel de cărţi. Primele cîteva zeci de pagini în care Lucian Dan Teodorovici descrie relaţia dificilă cu sistemul medical (recomandări, amînări, intervenţii, incompetenţele specialiştilor), precum şi fenomene adiacente (ignoranţa pacienţilor, influencer-ii antivaccin), sînt un fel de reportaj pe cont propriu despre cum, în România, accesul la profesionalismul medical este o chestiune de noroc şi perseverenţă. La nivel personal, scriitorul îşi descrie, prin scene(te) de la faţa locului (a se citi spital), parcursul emoţional (nedumerire, ruşine, vinovăţie, teamă), praguri psihologice ale bolnavului, pe care, de altfel, nu le regăseşte la sine manifestate fidel în succesiunea prezentată prin cărţile de specialitate (vezi şi fragmentul de mai jos).

Scriitorul nu insistă prea mult asupra schimbărilor corporale cauzate de chimioterapie (stările de rău fizic, alterarea simţurilor, depresia), în primul rînd pentru că nu face din boală subiectul principal al scrierii. De fapt, cartea este o formă de digresiune, paragrafele cu amintiri (bunica este protagonista absolută a trecutului revizitat pe patul spitalului de nepotul ajuns, spre disperarea ei, scriitor) sau întîlnirile din salonul de spital (martora lui Iehova, asistenta grijulie) sînt mai interesante şi mai emoţionante decît patologia bolii. Urmele operaţiei sînt doar elementul declanşator al unor poveşti personale (scena spargerii unei oglinzi din copilărie, istoria unei aluniţe din adolescenţă) care capătă o dimensiune metaforică şi pun în perspectivă experienţa vieţii. Aşa cum „amărăciunile politice“ (victoriile lui Trump şi Dodon, alegerile parlamentare de la noi, atentatele de pe tot cuprinsul Europei) concurează cu desfăşurarea şedinţelor de chimioterapie într-un tablou general în care normalitatea, în ciuda mutării în spitalul oncologic, suferă mai puţine mutaţii decît te-ai aştepta: „[Normalitatea] îşi creează rapid obişnuinţele specifice, trasee proprii, moduri de a se desfăşura fără mustrări de conştiinţă.“

Jocul pe telefonul mobil Clash of Clans are o pondere mai însemnată decît alte referinţe culturale, în general, foarte puţine (un schimb de replici între Faulkner şi Hemingway, un pasaj din Aşteptîndu-l pe Godot, o scenă din filmul Taste of cherry de Abbas Kiarostami, cazul biografiei contrafăcute a aşa-zisului sfînt Arsenie Boca – aceasta fiind probabil şi prima atestare a personajului într-o carte de non-ficţiune laică). Singura preocupare literară a scriitorului este, la un moment dat, pentru stilistică şi punctuaţie – un alt mod de punere în perspectivă a relaţiei dintre viaţă/biografie şi scris. Scriitorul e „hărţuit“ de clişee, truisme şi panseuri, reflectează la „tristeţea cuvintelor“ şi mărturiseşte că el oricum a scris dintotdeauna „de parcă n-aş fi avut timp să îndrăgesc cuvintele“ – motiv pentru a se întreba, destul de subtil, de ce scrie şi cine e adevăratul cititor al acestei cărţi, al acestui „roman autobiografic construit pe obsesii, bucurii, temeri, speranţe“ – şi multe observaţii, aş adăuga eu.

Dacă ai putea recenza o astfel de carte – un om în faţa unei boli fatale –, dacă ai putea-o recenza după criteriile ficţiunii (cînd ea, de fapt, îşi creează propriul gen şi îşi găseşte propriul ton), ai putea reclama faptul că e prea stăpînită, prea decentă, cu prea puţină expunere şi deznădejde, preferînd observaţiile introspecţiei, punînd amărăciuni în locul disperărilor – că nu e suficient de dramatică, aşa cum autorul însuşi remarcă undeva, glumeţ înciudat, că „boala se transformă într-una neserioasă“. Scriitorul mărturiseşte că nu a vrut să aducă nici în viaţa celor din jur, nici în text stările de rău, durerile sau depresiile şi vorbeşte despre „lunile întregi de linişte“ pe care, paradoxal, boala i le-a oferit; motiv pentru care a scris pe un ton optimist, povestind în paginile sale „despre orice“ şi nefăcînd „caz“ de ghinion, fatalitate sau de vreo metamorfoză specială a unei supravieţuiri cu cancerul, concentrat fiind pe manifestările vieţii din jur. Din fericire, cu această carte a micilor mărturisiri, amintiri, superstiţii şi întrebări, păstrăm, la propriu şi la figurat, un deja vechi și foarte bun prozator.

*****

Lucian Dan TEODOROVICI
Cel care cheamă cîinii (fragment) 

Pentru că au fost în familia mea cîteva cancere, am trăit permanent sub presiunea ei. Iar presiunea te obligă uneori să te întrebi: cum ar fi dacă aş fi eu? De fapt, în privinţa asta mintea mea s-a jucat întotdeauna de-a inevitabilul, nu de-a condiţionalul, aşa că întrebarea mea a fost: cum va fi cînd voi fi eu? Şi m-am închipuit oricum, numai aşa cum sînt acum nu. Nu m-am gîndit că, în fond, viaţa nu ţi se schimbă decisiv: vei avea aceleaşi idei stupide, vei reacţiona exact la fel de prost cum reacţionai întotdeauna la felurite vorbe sau întîmplări. Îţi vei face planuri exact la fel cum ţi le făceai înainte. Te vei simţi bolnav atunci cînd vei avea starea care să-ţi amintească asta şi sănătos în tot restul timpului. Vei aştepta cu acelaşi interes rezolvarea misterului vreunui serial TV care, altfel, ştii că va mai avea, cel mai probabil, încă vreo sută şi cincizeci de episoade, deci s-ar putea să se termine peste cel puţin zece ani. Sau, dacă joci Clash of Clans pe telefonul mobil, cum fac eu, vei fi la fel de nerăbdător să construieşti, să-ţi dezvolţi oraşul, toate astea cu un singur scop: de a-l duce pe cea mai înaltă culme de civilizaţie şi forţă militară, deşi ştii foarte bine că asta s-ar putea produce peste trei sau cinci ani.

În imaginaţia mea, precedentă îmbolnăvirii, nu-mi acordam nici o şansă la normalitatea de acum: nu puteam să mă văd altfel decît ca pe-un soi de martir care, în ciuda permanentului chin, va trebui să se prefacă normal. Şi zîmbesc, pentru că e de zîmbit: nu am mai multă tristeţe în mine decît înainte. Sînt, de fapt, exact la fel de banal ca întotdeauna. S-au schimbat doar privirile celorlalţi, ale celor, puţini deocamdată, care ştiu. Numai că eu nu merit privirile astea, iar ei habar n-au că nu le merit. Pentru a avea dreptul la asemenea priviri, trebuie să fii măcar un pic martir. Nu e deloc cazul.

Eu nu port nici un război. N-am deschis nici un front. Nu duc nici măcar vreo luptă amărîtă-n doi. Eu aştept, atît. Şi, între timp, în această aşteptare, s-ar putea să fiu doar, recurg la sintagma asta tocită pentru că mi-e utilă, eroul propriului meu ridicol.