Anul iepurelui
● Arto Paasilinna, Anul iepurelui, traducere din limba finlandeză de Teodor Palic, Colecția „Raftul Denisei”, Editura Humanitas Fiction, 2010
Finlandezul Arto Paasilinna publică într-un ritm aproape iepuresc, începînd cîte o carte cam în fiecare toamnă şi dînd-o gata odată cu topirea zăpezii. Anul iepurelui, roman al său de tinereţe, a apărut în mileniul trecut – adică, hăt, în 1975 –, iar de atunci încoace se menţine „în actualitate“ asemenea Crăciunului, beneficiind inclusiv de două ecranizări.
Povestea de aici are, într-adevăr, impactul unei zile de sărbătoare. Îţi scoate mintea din ambuteiaje şi din „interesele de serviciu“, strămutîndu-te într-o Laponie de vis bio-eco-organic, unde reînveţi lucrurile autentice şi vii, irigate de vîna trăirilor nefandosite.
Protagonistul e un ziarist, Vatanen, care lasă baltă totul (slujbă, casă, căsnicie) pentru a avea grijă de un pui de iepure lovit de maşină. Umblă la început cu iepurele în buzunar, apoi cu el într-un coş sau în rucsac, iar uneori îl lasă să-i meargă în faţă, ca o călăuză. Aşa va călători Vatanen prin sate şi păduri, bucurîndu-se de ţinuturile prin care trece, muncind una-alta (mai o defrişare, mai o renovare de cabană), amicindu-se cu personaje de tot pitorescul şi scăpînd – uneori cu un comic tărăboi – din tot soiul de ambuscade ale civilizaţiei. Într-un fel, Laponia prin care deambulează cei doi e o variantă nordică (mai rece şi mai împădurită) a plajei pe care francezii o descopereau, în ’68, sub caldarîmul parizian; într-alt fel, e o feerie hemingwayană, cu energiile şi nebuniile de rigoare. În faţa stresului social, iepurele va reacţiona pe loc, protestînd cu „un şirag de răhăţei“. La Vatanen va fi ceva mai complicat, întrucît acest an al său de libertate va fi privit de autorităţi ca o lung şir de delicte.
