Antibiografice

Să recunoaştem, e un mare curaj să scrii o carte despre biografia unui scriitor fără biografie, fie ea şi o antibiografie. Să scrii – la urma urmelor – despre cei 10 ani activi din viaţa unui scritor cu o identitate multiplă (românească, evreiască, franţuzească) şi cu un gust mărturisit pentru pseudonime, aplecare căreia, totuşi, i-a ţinut piept cum a ştiut mai bine. Să scrii biografia unui antibiografic neuitînd o clipă că partea ei cea mai spectaculoasă a fost scrierea cîtorva cărţi, dintre care una excepţională, deşi unora nu le-a plăcut. Să ştii, din capul locului, că scrierea acelei biografii „a unui autor implicat atît de activ în lupta împotriva naraţiunii auto(biografice)“ ar putea fi ilegitimă şi, totuşi, s-o duci pînă la capăt minuţios, selectiv, verificînd nu doar sursele unor fapte, ci chiar plauzibilitatea unor gesturi, situaţii, întîlniri... Iată cîteva forme de curaj critic, dar şi scriitoricesc, pe care Doris Mironescu şi le-a asumat în Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei (Editura Timpul, 2011) – o biografie antibiografică (refuzînd, adică, orice determinism, fie el şi unul psihologic, şi privilegiind interioritatea, nu exterioritatea, cum ne-am aştepta) ce mizează pe semnificaţii, pe imponderabile şi pe asumarea unei forme de intimitate creatoare ce nu poate şi nu trebuie explicată.

N-am fost mereu de acord cu idiosincraziile criticului de la Iaşi (de pildă, chestiunea identităţii mi s-a părut mereu esenţială la Blecher, iar „denunţarea naraţiunii biografice“ – o fază secundă, legată de instalarea implacabilă a bolii şi de conştiinţa morţii iminente). Nu pot însă să nu recunosc coerenţa construcţiei eului biografic, empatica restituire a figurii interioare a acestuia. Dacă Doris Mironescu şi-a propus să reconstituie – utopic şi eroic – figura ataşantă a lui Blecher aşa cum s-a conturat ea mai ales din corespondenţă, din relaţia cu familia, din prieteniile (Geo Bogza, Mihail Sebastian, Pierre Minet, pictoriţa Lucia Demetriade-Bălăcescu) şi iubirile sale (mai ales Maria Ghiolu), atunci criticul a reuşit, fără îndoială, în cel mai neostentativ mod cu putinţă. Figura lui Blecher – pe care Doris Mironescu n-o regăseşte în nici un portret din epocă (există, cred, unul, reprodus în Dicţionarul general al Literaturii Române, editat recent de Academia Română) – o putem găsi în cele mai mici detalii ale ei în acest eseu biografic despre un om care a trăit mai ales ca să-şi încheie opera. Raportul între viaţa trăită şi scris apare cumva inversat, căci „viaţa trăită“ (postum) a cărţilor sale – exegeza adevărată şi nenumăratele traduceri – a răsturnat proporţiile iniţiale.

Acesta e, într-un fel, şi lucrul care relativizează biografia obişnuită, cronologică şi „tîmpit-burgheză“ (cum ar zice Blecher) pe care Doris Mironescu o respinge. Ce să scrii despre viaţa unui scriitor care n-a prea avut viaţă (dar a avut mari prieteni!) şi cum să omiţi, ca autor al unei antibiografii exemplare, suferinţa atroce la care Blecher a fost supus în ultimii săi ani de viaţă, cu atît mai mult cu cît şi scriitorul a făcut-o? Doris Mironescu nu are un răspuns, poate de aceea demersul său minuţios şi subtil care reface o lume provincială (cea a unui Roman moldav în care şi Blecher, şi biograful său s-au născut), un spaţiu încremenit, unde însă emblemele modernităţii (cinematograful, gramofonul, jazzul, telefonul, călătoriile spre pol) sînt chestionate şi ironizate. În această lume binecunoscută (şi cu atît mai neliniştitoare) îşi fixează antibiograful critic personajul ataşant, un etern adolescent la care gîndirea magică nu s-a estompat pînă tîrziu, şi tot aici îl regăseşte scriindu-şi ultimele cărţi înainte de moarte. Între cele două perioade în insolitul Roman, el cunoaşte miraculosul Paris, atlanticul Berck şi asepticul Leysin helvet, Bucureştii prietenilor şi Braşovul cristalizat în jurul revistei Frize. Doris Mironescu urmăreşte simultan peregrinările lui Blecher printr-o Europă stînd să ia foc, dar şi ecourile lui în literatura română, care îl recuperează abia prin 1970: „Atunci cînd îi va dedica acestuia unul dintre «ferparele» sale din Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă (1974), Radu Cosaşu va vedea în Berck «unul dintre cele mai importante oraşe, o capitală, o capitală a suferinţei şi durerii». Dubletul antagonic Paris-Berck, prefigurat de Blecher în cărţile sale, se vede împlinit prin lectura atît de elocventă a lui Cosaşu: capitala modernităţii primeşte replica din partea capitalei bolii.“

Avem, astfel, în Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei o biografie a operei şi o antibiografie a marelui bolnav, contopite de această gîndire magică pe care criticul o socoteşte esenţială pentru Blecher şi de „doctrina irealităţii imediate“ formulată încă din aforismele din Insinuări şi care structurează principalul roman blecherian. Dinamitînd clasica biografie cronologică şi înlocuind-o cu o mai interesantă biografie a operei lui Blecher, Doris Mironescu reuşeşte să dea unul dintre portretele cele mai suprarealiste ale lui Blecher. Un portret heteroclit, discontinuu, bizar pe alocuri, în care sînt importante, în egală măsură, cărţile antume şi postume, obiectele din jurul scriitorului („buimăcite ca un om luat noaptea din pat“), desenele neliniştitoare, ascunse de părinţi după moartea lui, pastrama trimisă de mama lui Blecher lui Geo Bogza, romanul iubirii cu Maria Ghiolu, şosetele lui Fred Vasilescu, „tîmpita burghezie“, hotelul din Leysin, cinematograful Brand din Roman, invenţiile blecheriene şi „mediumnice“ ale Soranei Gurian... Un portret scris cu talent literar, migălos şi „adevărat“, care va fi pomenit des de-acum înainte, de cîte ori se va scrie despre „suferinţele tînărului Blecher“.