Am fost educaţi să ne săpăm singuri groapa

Mărturiseam aici joia trecută cît de stînjenit m-am simţit, la o recentă întîlnire cu studenţii, de întrebarea privind „deresponsabilizarea politică“ a celor de vîrsta mea. Mi s-a reactualizat atunci, cu jenantă acuitate şi intensă vinovăţie, dilema angajare-neutralitate (i.e. senină resemnare) de la începutul anilor ’90, cînd refuzam cu obstinaţie orice „înregimentare“, cînd adevărurile politice elementare mi se păreau minciuni cinice, cînd am jurat să nu mai am vreodată carnet de partid, cînd vedeam exfoliindu-se în toate închegările politice aceeaşi securime, eşaloanele doi şi trei ale vechii nomenclaturi, şi cînd rapida reorientare a oportuniştilor de carieră te orbea literalmente. Am avut şi am prieteni sau cunoştinţe în toate partidele care au defilat pe scena politică în aceste două decenii. Am fost ispitit adeseori „să intru într-o combinaţie“, ori îndemnat să „tac binevoitor“, măcar. N-am făcut nici una, nici alta. Am refuzat pósturi sau demnităţi absolut invidiabile, în cultură şi mass-media: în 1992 şi 1999, în 2007 ca şi-n 1996.

De ce? – mă-ntreb, sfios, păgubos, vinovat şi stupid acum.

Oare cum va fi înţeles ministrul Andrei Pleşu refuzul atîtor oameni, în a căror bună-credinţă şi-n al căror sprijin necondiţionat era îndreptăţit să creadă, de a-şi potrivi pasul şi ceasul cu mizele libertăţii proaspăt cîştigate? Ce va fi crezut Ion Caramitru despre fandoselile mele, în decembrie ’96, cînd ideea de a păstori „Direcţia presă şi tipărituri“ a Ministerului Culturii însemna pentru mine coşmarul suprem? Cum să demonstrezi unor oameni atotputernici şi binevoitori că tu nu vrei să conduci, că nu vrei putere administrativă, ci „doar“ prestigiu în cuprinsul breslei? Cine nu vrea putere!? Cine nu visează la „divide et impera“ în scopuri... strategice!? Ce intelectual artist nu-şi cultivă, deliberat sau inconştient, fantasma sinelui, dacă nu ca dictator, măcar ca „monarh luminat“?

Iar dacă nu reuşeşti să-i convingi pe cei mai în vîrstă de temeinicia refuzurilor tale, cu atît mai puţin vei fi în măsură să le demonstrezi tinerilor avizi de modéle ideologic-comportamentale rostul ezitărilor tale. Ezitări salvatoare individual, dar sinucigaşe social.

Vei începe prin a le povesti că sexagenarul care eşti – mădular optzecist, în fapt – nu a fost educat să conducă (adică să primească informaţii, să analizeze şi să decidă), ci să se supună. Să supravieţuiască. Nu să trăiască. Să vadă şi să asculte, nu să programeze, să iniţieze şi să organizeze. „Voi sînteţi băieţi deştepţi. Vedeţi-vă de cultură, de cărţile voastre, şi lăsaţi mizeria politică pentru cei educaţi să o practice.“

Cînd am vrut şi eu, prin 1987, să-mi depăşesc întru politichie marginile ţarcului doxologic, urmare a unei oferte de bursă IREX în SUA, am fost pus imediat să optez pentru unul sau altul dintre rolurile meciului: antrenor, jucător, arbitru sau spectator? Colaboraţi (rafinat) cu Instituţia sau rămîneţi la cratiţa profesională? Am ales să rămîn acasă. Adică nimic, din punctul lor de vedere. Deci liber, din perspectiva mea. Dar vinovat, marcat negativ, din unghiul de vedere al tinerilor de azi, care nu înţeleg de ce nu ţi-ai asumat şi tu, intelectual cinstit, slujitor al (utopiei) maximalismului etic, dacă nu neapărat o halcă babană, „ca toată lumea“, măcar o partitură decentă în marele concert!

Repet: mă umileşte ucigător neputinţa de a le demonstra adolescenţilor, pe drept revendicativi astăzi, raţiunile care ne-au ţinut pe noi, cincagenarii şi sexagenarii de acum, departe de mirajul politicii, suspicioşi faţă de ofertele oficiale, reticenţi la demnităţi etc. În comunism, bruma elitară a fost educată să-şi vadă de cultură, adică să-şi sape singură groapa şi să lase puterea pe seama grobianismului dominator. După aceea, mizeria postceauşismului a caricaturizat grotesc politicul, a diabolizat activismul şi a postulat omnipotenţa calibanismului, a fărădelegii ca lege, a simbiozei guvernare-interlopi ş.a.m.d.

După suav-ridicol-înduioşătoarelor tentative post-’89 de „participare la viaţa Cetăţii“ gen Paleologu-Pleşu-Dinescu-Caramitru-Dan Grigore, după tristeţea falimentară a tensiunilor AC-PAC, Blandiana-Raţiu-Manolescu, după experienţele tip Stelian Tănase, Ulici, Ţeposu, Sorin Dumitrescu, Alin Teodorescu, Ion Cristoiu, Alex Ştefănescu, Cristian Hadjiculea, Alina Mungiu vs greţoasa cohortă a pseudoapolitismului arghirofil fesenist (Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, Augustin Buzura, Paul Everac, Sergiu Nicolaescu, Petre Sălcudeanu ş.cl.), după scindarea pro sau anti Monica Lovinescu, Noica, Marino, Liiceanu, Patapievici şi Culianu a pieţii (şi vieţii) literare, după eşecurile Goma, Botez, Tudoran şi jalnicele triumfuri pe nume Pacepa, Pleşiţă, Merce... a fost cam greu să mai convingi un douămiist de şansele şi dreptatea onestităţii întru posteritate, sau de rostul angajării civice, fie şi în postura de spectateur à la Raymond Aron.

Şi totuşi. Ce facem acum, cînd unul ca mine (alături de mulţi alţii) se uită cu atîtea speranţe la Sever Voinescu, Teodor Baconschi şi Cristian Preda, la Mihail Neamţu, Traian Ungureanu, Cristian Ghinea, ca să nu mai spun de Monica Macovei? Ce naiba să faci cu inteligenţa doctrinară, cu notele de subsol ale referenţialităţii erudite, cu alaiul tău de Hayek, Burke, Mises, Tocqueville, De Maistre, Friedman&Co prin şleaurile, pe dealurile şi văile despădurite de troţkism, guevarism şi maoism, cînd afli că bolşevismul ceauşist e catalogat drept „capitalism de stat“?!?

Să ştie tînărul de la Universitatea Româno-Americană, cel care, cu tot respectul, m-a acuzat de fugă de responsabilitate, că noi am fost educaţi întru evazionism şi dulce împlinire estetic-metafizică, echivalînd activismul cu autoanihilarea. Pentru noi, idealismul va fi fost o rupere strategică de capacitatea de decizie. Sinuciderea ca salvare. Primatul esteticului. Pentru cei de azi, pragmatismul, relativismul, fripturismul sînt cadre eficace pentru amestecul contrariilor, brasajul ideologiilor, metisajul doctrinar. Iar acum, cînd – vorba lui Blaga – ni s-ar deschide zările, dăm de o realitate subistorică, sufocată de aliajul etatism-infracţionalitate şi mafiotlîcul de stat, cînd orice energie dornică de legalitate eficientă devine automat primejdie generală, într-un sistem pentru care cea mai firavă pornire de onestitate şi corectitudine reprezintă o pacoste deopotrivă pentru putere şi opoziţie!

Recunosc spăsit: şi azi îmi bubuie mustrător în minte cele trei cuvinte pe care mi le-a înfipt în auz Antonie Plămădeală în primăvara lui 1991 la Sîmbăta de Sus. Eu îl tot hărţuiam pe teme de colaboraţionism ceauşist. El se dezvinovăţea senin, cum că a slujit Biserica, ideea creştină, nu buzunarul propriu. În fine, zice el, şi-mi face semn către sutele de credincioşi care aşteptau cu lingura-n aer semnul de cuminecare al Păstorului: „oamenii trebuie conduşi“. Adăugînd în şoaptă : „cei ca dumneata au datoria s-o facă“.

Ei bine, nici atunci şi nici acum n-am (avut) urechi pentru atari îndemnuri. Tot nu ştiu dacă-i bine sau rău, dar cel puţin am groapa gata.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.