Celebrul artist de origine portugheză Vhils (Alexandre Farto) a realizat în România, într-un timp record, la inițiativa Asociației DUNE, trei intervenții în spațiul public: pe unul dintre zidurile Universității de Arte din București, pe Filarmonica „Banatul“ din Timișoara și pe Fabrica de Pensule din Cluj. Modul în care Vhils operează în spațiul public este diferit: el nu adaugă straturi de graffiti, ci lucrează prin eliminarea atentă a celui mai recent strat al suprafeței pe care o ia drept suport pentru noul său portret (decapare parțială, cioplire, mici explozii controlate uneori). Vhils sapă în memoria colectivă, în faldurile istoriei: uneori alege să deseneze portretul unui necunoscut – ca un omagiu adus trecătorului, omului pur și simplu, eroului-antierou. Alteori, alege personalități cunoscute, cum e cazul lui Brâncuși pe Facultatea de Arte. Ceea ce face Vhils sînt basoreliefuri interioare, introspective. Nu sînt monumentele victoriei, ale gloriei, ale puterii, sînt monumentele-martore ale istoriei pur și simplu. Monumentele fugitivului, care te fac să fii conștient de istoria recentă, de modificările zilnice ale spațiului urban. La Timișoara a creat un ochi uriaș – o privire către trecători –, iar la Cluj, portretul unei femei de la țară. Am stat de vorbă cu Vhils la București, în timpul lucrului său la imaginea lui Brâncuși.

 

De ce l-ați ales pe Brâncuşi pentru București?

Voiam să fie o figură reprezentativă pentru artă, deoarece lucrarea mea se plasează pe unul dintre zidurile Universității de Arte. Dar e vorba de mai mult de atît: e o arheologie, o incursiune în istoria stratificată a acestei clădiri. Eu mă consider un revelator al trecutului zidului cu care mă confrunt. În zidul respectiv eu dau formă unui portret. În acest caz, îi aduc un omagiu lui Brâncuşi. Figura pe care o fac nu e niciodată perfect clară, ci se pierde în ţesătura zidului. De asemenea, m-a interesat şi un alt aspect: după cum veţi putea vedea, portretul artistului se pierde, dispare într-o formă binecunoscută a sa, un pattern brâncuşian, pe care am ţinut să îl reprezint: modulul care compune Coloana Infinitului, pe el îl puteţi recunoaşte în lucrarea mea. Vreau să creez o relaţie între Brâncuşi, opera lui şi modul în care el devine etern prin ceea ce a realizat, chiar dacă fizic fiinţa lui dispare. E o metaforă nu doar a operei artistice, ci şi a modului în care aceasta se pierde, se dizolvă în memoria colectivă. Ceea ce vreau să spun prin lucrarea mea e că portretul era deja acolo, eu nu am făcut altceva decît să sap, să sparg zidul pînă ce am ajuns din nou la el. E, practic, despre cum creaţia apare şi dispare în straturile istoriei.

E ca un palimpsest. Iar dvs. sînteți un revelator. Aduceți la suprafaţă ceea ce e deja acolo, metaforic vorbind. Uneori decideți să faceți portretul unui om oarecare, nu al unei personalităţi. Care este scopul dvs. atunci?

Fac diferite tipuri de lucrări. De obicei, lucrez în zone abandonate, iar eu, din gestul distrugerii, creez ceva, încerc să umanizez locul şi să îi omagiez pe cei care se chinuie să ducă o viaţă în oraşele lor.

Componenta socială e esenţială pentru dvs…

Da, cu siguranţă. E un proces arheologic. Cred că fiecare om trebuie să îşi găsească locul său într-un oraş, iar oraşul trebuie să îi dea acestuia colțuri umanizate şi tot mai multă artă în spaţiul public, pentru ca oamenii să poată să comunice cu aceasta.

Cum vi se pare zidul pe care lucrați acum? Îmi imaginez că uneori planul se schimbă în funcţie de ceea ce întîlniți.

Nu vreau să am control asupra procesului. Vin cu o schiţă clară, dar niciodată nu ştiu ce voi găsi. Zidul, straturile lui, istoria oraşului – toate modelează rezultatul final. Controlez astfel parţial locul. Tocmai de aceea, atunci cînd lucrez, mă simt într-un continuu dialog între trecutul, prezentul şi viitorul oraşului respectiv.

Deci zidul are o viaţă a lui, care trebuie respectată.

Vin dintr-un loc în care zidurile îţi spuneau multe, absorbeau multă istorie. În 1974 am avut în Portugalia lovitura de stat şi, ca urmare, zidurile au fost ocupate în totalitate de artişti. Majoritatea de stînga, anarhişti, uneori şi de dreapta… Au întrebuințat spaţiul public ca pe un mijloc de comunicare cu masele. În anii ’80 au apărut alte straturi de graffiti, apoi a urmat boom-ul advertising-ului în anii ’90, iar zidurile au devenit suprafețe albe. Practic, aceste ziduri spun istoria ultimilor 30 de ani. Pentru mine, un zid nu e doar un zid: ne desparte, ne aduce împreună, e un indicator al timpurilor pe care le trăim. Am început prin a face graffiti şi m-am întrebat la un moment dat de ce simt nevoia să adaug mereu: de ce nu lucrez în ceea ce există deja, de ce acopăr straturile istorice cu încă unul?

E o estetică a distrugerii. O distrugere controlată. Lucrările dvs. sînt asemenea unor basoreliefuri interioare. Un basorelief vine ca un simbol al puterii, un monument al victoriei, dar ceea ce faceți provine dintr-un registru opus. Lucrările sînt monumentele cui?

Cînd lucrezi în spaţiul public eşti conştient de oamenii care îl locuiesc, iar eu cred cu putere că fiecare dintre noi ar trebui să se poată regăsi în acele personalități alese să fie monumentalizate. Pentru mine e important ca fiecare dintre noi să cîştige recunoaştere publică. De aceea, aleg să portretizez personaje care funcţionează ca repere pentru societate, dar la fel de importanţi sînt oamenii pur şi simplu. Pentru mine, toţi se situează la acelaşi nivel! Şi acesta este mesajul pe care vreau să îl transmit.

Ați început prin a lucra ilegal. Cum vedeți acum acel moment din viața dvs.?

Lucram noaptea, am fost arestat de mai multe ori. Vreau să subminez ideea de vandalism. Cred cu putere că este vorba despre altceva: eu creez, or, fiecare creaţie înseamnă distrugere, e un lanţ din care nu putem scăpa. La fel se întîmplă cu un oraş: vechi părţi ale oraşului lasă loc pentru clădirile noi. Dacă noi am fi cu adevărat conştienţi de ceea ce ne înconjoară, am fi mai responsabili cu ceea ce lăsăm în urma noastră.

Au avut loc multe schimbări în istoria recentă a graffiti-ului? Mă refer la raportul legal – ilegal…

Mereu va exista o zona ilegală a graffiti-ului, e în mecanismul său de funcţionare, dacă pot spune aşa, dar apar azi mulţi artişti care încearcă să împingă graffiti-ul către noi zone inovatoare. Cred că oraşele au mult de cîştigat de la aceste lucrări, ele dau un conţinut social şi cultural puternic. Şi, mai recent, au şi un impact economic considerabil. Graffiti-ul atrage vizitatori. Dacă îi dai spaţiu, arta de stradă are puterea să schimbe o societate.

Ați fost martorul multor schimbări urbane din copilărie şi pînă acum?

M-am născut într-o suburbie a Lisabonei în 1987. Cu un an înainte, Portugalia intrase în Uniunea Europeană. Am fost martorul creşterii urbane a oraşului şi martorul boom-ului imobiliar. Acest proces m-a făcut să mă gîndesc mult la modul în care modificările afectează mediul înconjurător şi viaţa noastră. Erau enorm de multe picturi murale şi graffiti, era o zonă foarte implicată social, de stîn-ga. Apoi a venit publicitatea. Îmi amintesc cum erau pe de-o parte ziduri care stăteau efectiv să cadă, iar pe de altă parte, panouri uriaşe de publicitate. Se confruntau două lumi în acelaşi spaţiu public! Îmi plăcea să văd cum aceste ziduri absorb toate naraţiunile oraşului.

Sînteți conştient că lucrarea dvs. se va modifica în timp? Nu vă deranjează asta?

Actul meu e doar un pas. La un moment dat se va transforma în altceva, apoi va dispărea. Nimic nu e veşnic. Nu cred că o lucrare e definitivă atunci cînd eu o închei. Prefer să aştept un an sau doi, să o văd evoluînd: cineva pictează ceva, o plantă răsare în zid, de unde nu te aştepţi. Îmi place cînd noile straturi vin peste ceea ce am făcut, înseamnă că istoria îşi urmează cursul.

Călătoriți mult cu intervenţiile dvs. Cum ați defini oraşul preferat, fără să l numiți, neapărat?

Fiecare oraş are zidurile şi trecutul său şi toate sînt speciale în felul lor, mă simt bine oriunde merg. Zidurile pe care am intervenit în mica mea suburbie sînt foarte similare altora, din oraşe aflate pe alte continente. De la Shanghai la Bucureşti. Procesele de transformare, modelele de dezvoltare sînt similare. Oraşele au multe în comun, sînt ca nişte insule care se conectează invizibil, chiar dacă vorbesc limbi diferite. Diferenţele sînt tot mai mici, am pierdut acel ceva care ne făcea unici, speciali.

Aveți un artist stradal preferat?

Cred că toţi sînt speciali, faptul că lucrează în spaţiul public şi fac artă în stradă e deja un gest politic şi îl respect enorm. Dincolo de asta, îi apreciez foarte mult pe Blu, pe JR, Banksy, Gordon Matta-Clark.

Există mai multe galerii care vă reprezintă. Nu vi se pare că asta vă ia ceva din puterea artei – faptul că v-ați integrat în sistemul artistic?

Nu cred. Cred că un artist care lucrează în spaţiul public poate să o facă şi în spaţiul unei expoziţii. Nu se pierde nimic. Important e să nu îți uiți niciodată idealurile. Eu, personal, am nevoie deopotrivă de ziduri şi de săli de expoziţii. În spațiul închis pot fi mai introspectiv, pot intra într-o analiză mai profundă. În spaţiul public, privitorul nu se aşteaptă să vadă ceva, deci surpriza e foarte mare. În spaţiul închis, vizitatorul vine cu un bagaj de aşteptări. Nu fac nici o discriminare între cele două, cred doar că este vorba despre contexte diferite. Iar fiecare artist ar trebui să aibă acest drept.

Totuşi, vă interesează ca lucrările dvs. să fie conservate?

Cred că arta are această componentă efemeră şi asta o face frumoasă, pentru că o apropie de uman. Prefer lucrarea care se schimbă, care evoluează, care dispare – la fel ca noi. În locul celei care caută eternitatea şi îşi arată la fiecare pas puterea.

Dar piaţa de artă e perversă. De exemplu, lucrări ale lui Banksy sînt protejate, acoperite cu un nou strat, un geam de protecţie…

Cu siguranţă, dar nu e intenţia artistului, e cea a sistemului. Cînd o lucrare e tăiată din spaţiul public şi e pusă în galerie, aceea nu mai e o lucrare de artă, e un „altceva“.

Ce vă motivează să continuați? Să faceți asta zi de zi?

Pentru mine e esenţială captarea momentului, să gravez acest „acum“, cred că trăim un moment special. În plus, vreau ca oamenii să reflecteze asupra faptului că fiecare act de creaţie şi fiecare gest al nostru înseamnă o distrugere.

Trăim într-o lume a distrugerii, Siria e primul cuvînt care îmi vine în cap.

Da. Şi într-o lume în care istoria se repetă. Or, asta este înfricoşător. 

a consemnat Daria GHIU