Privacy Settings, scenariul: creație colectivă, text și regie: Radu-Andrei Horghidan, scenografie:  Monica Turcu, coregrafie: Elena Anghel, cu: Vlad Matei Ajder, Ionuţ Alexandru Moldoveanu, Elena Ghinea, Elena Anghel, Oana Mogoş, Răzvan Clopoţel, Ştefan Aleksandru Forir, So-cial Act Theatre & Teatrul „Fani Tardini“, Galați. 

„Ne aflam în zorii unei măreţe renaşteri a umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forţă. Atunci cînd foloseam ruşinea, stăpîneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă creşteau văzînd cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită. Într-un fel, era o democratizare a dreptăţii“, scrie Jon Robson în Umilirea publică în epoca Internetului (Editura ART), o carte care explorează modul în care reţelele sociale devin „călăii“ vieţii personale, pornind de la cazuri de furturi de identitate pe Internet. Într-una din serile din programul său „Poveşti la Replika“ (în fiecare luni, din martie pînă in iunie, sînt prezentate cărţi, spectacole, filme înrudite tematic), Centrul Educaţional Replika din Bucureşti a combinat prezentarea cărţii lui Jon Robson cu spectacolul Privacy Settings, produs de Social Act Theatre din Galaţi în colaborare cu Teatrul „Fani Tardini“.

În Privacy Settings, un tînăr intelectual, întors acasă (în Galaţi) după studiile în Capitală, îşi configurează viaţa după standardele locale (o relaţie anostă care va duce la căsătorie, un serviciu neinteresant, prieteni cu care nu are prea multe în comun etc.). Nemulţumirea dă în clocot într-o seară, la un pahar în plus cu prietenii, cînd antieroul nostru spune tot ce are pe suflet în timp ce unul dintre amici îl filmează şi postează înregistrarea pe Facebook. De aici porneşte spectacolul în radiografierea modului în care Internetul devine ghilotina contemporană. Căci în 24 de ore, omul care-şi pierduse minţile (adică masca socială) la beţie va pierde tot: va fi executat „moral“ de întreaga comunitate, în faţa căreia a fost umilit şi pe care a umilit-o cu sinceritatea sa (pierde serviciu, casă, logodnică, prieteni, familie), astfel încît, în lipsa a tot ce-i umplea existenţa, fie şi nesatisfăcător, nu-i rămîne decît să facă un gest fatal.

Spectacolul pune în discuţie mai multe aspecte ale acestei gafe virtuale – prietenii au postat filmul pe Facebook nu din răutate sau din cine ştie ce calcule meschine, ci din cea mai banală prostie (lipsa de responsabilitate – ba chiar neînţelegerea conceptului de responsabilitate – este una dintre urmările prăbuşirii educaţiei elementare la nivel de masă). Una dintre problemele ridicate este rolul de judecător al Internetului, în special al reţelelor sociale: cruzimea pe care o îmbracă reacţia publică faţă de oameni care au greşit (sau aşa cred internauţii) arată că mediul online este un spaţiu al urii. Descătuşarea furiei în mediul virtual are uneori consecinţe negative în viaţa reală. Un alt subiect vizează alteritatea Internetului, măştile pe care le impune, faptul că identitatea virtuală este un avatar al persoanei, o variantă mai bună/frumoasă/interesantă, un eu îmbunătăţit (după criteriile proprii şi/sau generale). Reţelele sociale îndeamnă la falsitate, la adaptarea individului la o normă impusă de societate, forţează ajustarea personalităţii, se transformă într-o „carceră“ virtuală. Greşeala fatală a eroului din Privacy Settings este că spune ceea ce crede: despre banalitatea conservatoare a iubitei, despre serviciul nedorit şi afacerile dubioase ale patronilor cu primăria, despre familia ca povară şi, în general, despre mortificarea sa într-un orăşel de provincie. Fiecare ţintă a sincerităţii sale se consideră „umilită“ public şi suportă consecinţele pentru ca apoi să se întoarcă împotriva „vinovatului“. Aici intervine un alt aspect: localizată într-o comunitate mică (şi săracă), în care oamenii se ştiu unii pe alţii, povestea relevă în subsidiar cruzimea semenilor (stil Dogville) – familia şi prietenii au cele mai dure reacţii – şi scoate la iveală sistemul de relaţii în afara căruia nu există viaţă în provincie. Toate duc la scăderea dramatică a stimei de sine şi la o devitalizare cronică.

Cu un scenariu colectiv, creat de regizor împreună cu actorii, spectacolul are o dramaturgie narativă. Scenografia este minimalistă şi utilitară, spaţiul este împărţit în zonele corespunzătoare vieţii eroului (acasă, birou, cîrciumă, serviciul logodnicei, casa părinţilor) şi mobilat cu lucruri strict necesare (masă, scaun etc.), toate albe. Compoziţia scenografică schematică trimite, o dată în plus, la filmul lui Lars von Trier, Dogville. Personajele sînt construite clasic, au consistenţă şi evoluţie – actorii se descurcă bine cu ele –, dar există şi nişte tuşe brechtiene: personaje colective (opinia publică) ce reacţionează coral în raport cu antieroul, dar şi vocile interioare ale acestuia, care răspund, uneori realist, alteori psihotic, acuzelor comunităţii.

Miza spectacolului rămîne tema, cu actualitatea ei stringentă şi nevoia trezirii conştiinţei publice în condiţiile unei educaţii deficitare în legătură cu pericolele contemporane. Prin urmare, livrarea coerentă a unui mesaj informativ sub o formă performativă pentru un public care are nevoie de asta – adică exact ceea ce face Privacy Settings – este o calitate admirabilă.

Aş mai atrage atenţia asupra unui lucru, adiacent subiectului: în Occident, corporaţiile verifică la sînge activitatea angajaţilor în mediul virtual, iar consecinţele pot fi dure (inclusiv pierderea locului de muncă). În România, deocamdată există numai corporaţii care nu permit accesul pe reţelele sociale în timpul programului de lucru (o cerinţă rezonabilă). Nu cred că va mai trece mult timp pînă cînd identitatea virtuală personală va trebui să se conformeze politicii angajatorului. Distopia lui Orwell din 1984 e tot mai aproape. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: N. Bicking