Posibilităţi imposibile

● Trei, după Autorităţi portuare de Conor McPherson, traducerea: Andrei Marinescu. Cu: Constantin Drăgănescu, Gavril Pătru, Rareş Florin Stoica, regia şi ilustraţia muzicală: Gavril Pătru. Teatrul Act.

Trei personaje stau pe scaune şi spun cîte o poveste. Minimalismul este formula estetică spre care scena Teatrului Act – mică şi descoperită, fără să permită magii vizuale sau scenografii baroce – direcţionează spectacolele, eliminîndu-le excesul de teatralitate şi surplusul de mucava, dimpotrivă, pretinzînd esenţializarea direcţiei de scenă şi concentrarea pe elementele fundamentale ale spectacolului. Spaţiul valorizează din plin textul şi actorii, şi asta s-a văzut de-a lungul timpului la Act, în show-uri cu estetici austere, reduse la „scaun şi poveste“ precum Bash.

de Neil LaBute, regia Vlad Massaci (produs în 2003, un spectacol marcant la vremea sa, devenit icon – la noi – pentru minimalismul spectacular al dramaturgiei contemporane), sau

de Ivan Vîrîpaev, regia Cristi Juncu (produs la zece ani după

…, în 2013). Configuraţia scenică, resursele financiare şi umane ale Actului influenţează stilistica spectacolelor şi, prin ricoşeu, şi gusturile spectatorilor. Publicul s-a obişnuit cu propunerile teatrale de aici şi asta îi permite teatrului să-şi continue programul de dramaturgie contemporană (căreia i s-a adăugat în timp proiectul cu poveşti româneşti al lui Alexandru Dabija). 

(titlul original al piesei este

se înscrie în seria spectacolelor minimaliste, dezgolite de teatralitate butaforică, sprijinindu-se exclusiv pe binomul text-actor. Piesa lui Conor McPherson este construită din trei monoloage care se întretaie, fără să rezulte însă o poveste comună căci personajele au conexiuni nesemnificative unul cu altul. Trei bărbaţi de vîrste diferite experimentează regretul unor posibile existenţe, începute şi ratate, acea „ce-ar fi fost dacă…“, sintagmă care susţine nostalgia visării. Eşuaţi pe insula personală, Kevin, Dermot şi Joe întrevăd vieţi care ar putea / ar fi putut fi trăite altfel, dar eşecul acestui „altfel“ nu le aduce mari tumulturi interioare, nu îi face nici tragici, nici depresivi, ci le deschide perspectiva liniştitoare a mulţumirii cu ceea ce trăiesc sau au trăit, a împăcării cu propria existenţă. Peste tot şi toţi pluteşte o resemnare melancolică, oarecum autistă, căci personajele nu comunică şi nici nu par deloc interesate de comunicare, doar vorbesc pentru sine. Este aici o neglijare a relaţionării, chiar un refuz, căci cei trei preferă discursuri în barbă, în care mimează comunicarea cu un interlocutor nevăzut, aşa cum fac bărbaţii în baie cînd cîştigă dispute imaginare. 

Irlandezii urbani ai lui McPherson sînt la fel de debusolaţi ca ţăranii din piesele lui Martin McDonagh. Deşi sînt un pic mai educaţi, nici ei nu trec de un anume primitivism. Kevin vrea să plece de acasă pentru prima dată în viaţa lui, să devină independent, să-şi trăiască amorurile, mai ales pe cele fizice, dar nu are nici posibilităţi materiale, nici capacitatea de a suporta eşecurile social-afective. Dermot, prins într-o căsnicie din dragoste care a evoluat, ca mai toate mariajele, într-un parteneriat în tăcere şi resemnare, prinde un post surprinzător de bun într-o corporaţie, astfel că i se deschid perspective incitante, nu numai la nivelul carierei, ci şi la nivel personal, ca interacţiune cu o lume inaccesibilă, strălucitoare, asta pînă cînd se descoperă că a fost angajat din greşeală şi este retrimis în banala sa existenţă. Joe locuieşte într-un azil, este preocupat de regulile sociale (sau încălcarea lor) ale acestui microunivers, se sustrage constant relaţionării cu ceilalţi şi un cadou neaşteptat îi trezeşte nostalgia unei posibile foste iubiri. Sînt oameni simpli care funcţionează conform normelor sociale, visează şi trăiesc după reguli şi care, pentru un moment, îşi permit să devieze de la banalitatea liniştitoare a rateurilor lor, au o zvîcnire de speranţă care îi însufleţeşte. Eşecul îi readuce în starea lor calmă de resemnare, în comoditatea existenţei lor, redescoperă familiaritatea universului propriu şi regăsesc, măcar parţial, entuziasmul cu care şi-au creat acest univers. Kevin revine acasă, cu o posibilă iubire în aşteptare. Dermot îşi redescoperă soţia. Joe îşi acceptă viaţa de familie aşa cum a fost şi merge la culcare „ca un bun creştin“. În fond, regretele sînt obositoare şi nu au ţinut niciodată loc de viaţă adevărată. 

Linia comună a celor trei bărbaţi, mai puternică decît conexiunile aparente, este apariţia alternativei unei relaţii. Fiecare pendulează între două femei, o iubită sau o soţie, reale, şi una posibilă, visată sau doar văzută, fie şi parţial. De altfel, femeile lipsesc din text şi spectacol, o absenţă care corespunde noncomunicării dintre sexe, căci perspectiva este absolut masculină, un teritoriu neîmpărţit cu feminitatea intimidantă. 

Kevin este fascinat de posibilitatea independenţei faţă de familie, dar actorul Rareş Florian Stoica are grijă să nu îl transforme într-un rebel. Plecarea lui de-acasă se înscrie într-un demers social normal, nu are nimic revoltat în el, aşa cum eşecul acestei iniţiative se soldează cu o înţepătură răstită a tatălui, nu cu drame sfîşietoare. Entuziasmul lui faţă de tentaţiile boeme este moderat, la fel ca regretul întoarcerii. Dermot, uşor depăşit de noua sa poziţie în corporaţie şi de beneficiile aferente, are reacţii tîmpe. Gavril Pătru, care îşi asumă şi regia spectacolului, este delicios în a reda, cu mare atenţie să nu şarjeze, această primitivă uimire a personajului în faţa propriului salt profesional/existenţial, reacţie pe care o va păstra, la fel de primitivă şi interiorizată, şi atunci cînd tot eşafodajul măririi sale se prăbuşeşte. În viaţă, le iei cum vin – asta este filozofia personajelor şi Joe apelează la ea pentru a-şi potoli o încercare de regret care i-ar putea deranja somnul. Constantin Drăgănescu îl plasează pe Joe la limita ironiei, uitării şi resemnării, actorul are forţa unor alegeri curajoase care ţin (comic) mai degrabă de cotidian decît de melancolica reimaginare a trecutului. Joe nu e Krapp al lui Beckett, prins în capcana memoriei, ci un om cu un sănătos simţ pragmatic, atins întîmplător de puţină nostalgie pe care însă o alungă hotărît, cu siguranţa celui care a mai trecut prin asta. 

Creat de actori, spectacolul este jucat cu mare sinceritate şi fină dozare a dramei şi umorului, păstrînd lirica scriiturii şi inapetenţa personajelor pentru convulsii existenţiale. Viaţa nu e făcută doar din mari provocări şi mari realizări. Lucrurile mici pot oferi mulţumiri mici, suficiente pentru a trăi sau pentru a te consola că trăieşti. Kevin, Dermot şi Joe sînt într-o staţie existenţială din care pot pleca în orice direcţie vor, dar fiecare alege să meargă pe traseul ştiut. Trei e un spectacol senin despre vieţi obişnuite care ar fi putut fi extraordinare.  

Oana Stoica este critic de teatru.  

Foto: F. Costache