Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe, scenariul şi regia: Carmen Lidia Vidu. Cu: Elena Popa, Alexandrina Ioana Costea, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Daniel Rizea, Costi Apostol. Foto/Video: Vetró Baji, Levente Vargyasi, muzica: Luiza Zan, Kónya Ütö Bence, costume: Raluca Alexandrescu, regizor tehnic: Lidia Baciu. Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe. 

„Omul sfinţeşte locul“, „Schimbi locul, schimbi norocul“, „Omul potrivit la locul potrivit“ sînt formule simplificate de expresie a modului în care individul şi locul în care trăieşte îşi influenţează reciproc biografiile. Investigarea conexiunii omului cu spaţiul urban a fost subiect al mai multor spectacole, cu perspective diferite asupra identităţii oraşelor şi a modului în care acestea intră în relaţie cu locuitorii lor, parcurgînd procese de adaptare unii faţă de ceilalţi. Ca în orice cuplu, oraşul şi omul ajung să-şi transforme existenţa comună într-o continuă negociere. În timp ce personalitatea individului se modifică sub presiunea locului în care trăieşte, oraşul îşi creează şi el o identitate în funcţie de cei care îl locuiesc. Mai mult decît atît, fiecare individ are o evoluţie unică în raport cu oraşul şi fiecare oraş are o personalitate unică din perspectiva fiecărui locuitor al său.

Peca Ştefan şi Ana Mărgineanu au realizat o serie de spectacole în proiectul Despre România, numai de bine prin care analizează identitatea mai multor comunităţi urbane – Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare, 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, Tîrgoviştea de jucărie, Sfîntul din Sfîntu Gheorghe – pornind de la o documentare pe care o ficţionalizează (titlul primului spectacol fiind, din acest punct de vedere, sugestiv). Formatul este uneori ludic şi interactiv – spectacolele au o compoziţie modulară care se modifică la fiecare reprezentaţie şi permite spectatorilor să se implice în desfăşurarea lor – şi exprimă astfel performativ, încă o dată, influenţele reciproce între om şi oraş.

În SUNTRACK (În căutarea sunetului pierdut într-un oraş cu soare), Radu Afrim face o declaraţie de dragoste Brăilei, (re)descoperindu-i atmosfera boemă şi farmecul istoric, abandonate în timp prin transformarea oraşului, a cărei modernitate pare mai degrabă deziluzionantă decît benefică. Abordarea lui este profund personală, dar pleacă de la observaţii realiste şi documentate, recuperînd nu atît imaginea istoric corectă a Brăilei, cît pe cea subiectivă, nostalgică, păstrată în memoria afectivă a oamenilor.

Aceste spectacole care chestionează identitatea urbană (nu sînt singurele realizate în spaţiul românesc) se configurează la intersecţia documentării cu ficţiunea, între obiectiv şi subiectiv, transformînd oraşul într-o matrice afectivă bazată pe o arhivă de istorii personale.

Locuitorii tăcerii

Regizoarea Carmen Lidia Vidu a început să creeze o serie de spectacole despre viaţa oraşelor, primul dintre acestea fiind Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe (între timp, a apărut şi Jurnal de România. Constanţa). Perspectiva din spectacolele ei, cel puţin în primul episod (pe care l-am văzut la Bucureşti, la Centrul Educaţional Replika), este cea a actanţilor, o viziune documentată, reală şi subiectivă. Cei şase actori din Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe îşi spun propriile poveşti de viaţă şi de dragoste cu oraşul. Istoriile lor personale sînt foarte diferite, dar se intersectează în cîteva puncte. Toţi actorii vin din afara oraşului şi, la început, au privirea proaspătă a străinului, dar şi probleme de adaptare, mai ales pentru că cei mai mulţi au lăsat în urmă oraşe mai mari şi efervescente cultural (Cluj, Tîrgu Mureş etc.). Mai toţi vin „temporar“, dar ajung să rămînă în Sfîntu Gheorghe şi asta îi obligă la o continuă reevaluare a relaţiei lor cu oraşul şi comunitatea, faţă de care îşi modifică, în timp, atitudinea şi sentimentele. Şi mai este finalul care înregistrează momentul în care fiecare dintre ei ajunge la „un acord“ cu oraşul, care maschează, de fapt, o împăcare cu sine însuşi. Un fel de tratat de pace care, în funcţie de biografie şi de propriile vise şi speranţe, împlinite sau nu, poate parafa realizarea sau abandonul. În spectacol, actanţii par să fi stabilit o înţelegere cu oraşul, ceva care cuprinde dragoste şi resemnare, un fel de căsnicie în care pasiunea se transformă în complicitate (e bine, e rău?).

Bazat pe actori, al căror aport este considerabil nu doar ca interpretare, ci şi ca dramaturgie, Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe este un colaj performativ autoreferenţial, formulă care îi permite autoarei să expună istorii personale – livrate de personajele însele, care sînt şi actanţi – pe care le transformă în povestea unei comunităţi. Confesiuni rostite şi scrise, video, fotografii de familie, toate se subsumează unei arhive care descoperă, încet-încet, imaginea unui spaţiu urban ce funcţionează ca un catalizator pentru locuitorii săi. Nu este o poveste de succes, nici de insucces, ci una despre cum trăiesc acolo, fără iluzia unei seducţii, rebelii Seba şi Fiscu, Elena şi Alexandrina, care îşi găsesc şi pierd iubirile aici, singuraticii Daniel şi Costi. Spectacolul are mai multe paliere de receptare care determină spectatorul să-şi chestioneze relaţia cu propriul său oraş, să-şi reviziteze visele sau, dacă a trecut vreodată prin Sfîntu Gheorghe, să-şi reamintească de acel loc tăcut.

Sfîntu Gheorghe este un oraş introvertit, dominat de două culturi (deşi aici trăiesc trei etnii, dar asta este deja o altă poveste, povestită de Peca şi Mărgineanu în Sfîntul din Sfîntu Gheorghe) şi de două limbi, ceea ce pune la încercare mentalitatea şi sentimentele unui străin, un oraş în care poţi să-ţi găseşti pacea, dar şi să înnebuneşti de atîta linişte, vindecătoare pentru unii şi insuportabilă pentru alţii, un oraş în care te poţi ascunde şi, ceva mai greu, te poţi afirma. E interesant că această comunitate urbană, mică şi discretă, a generat deja, în doar doi ani, două spectacole care îi investighează identitatea complexă. În acest recent poem performativ am regăsit un copac pe care l-am botezat, oameni pe care i-am cunoscut şi un ritm al vieţii care refuză să se schimbe. Şi mi s-a făcut dor de Sfîntu Gheorghe. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Petre