Festivalul Hamlet
Deşi Festivalul Internaţional Shakespeare nu s-a încheiat decît în Craiova natală, continuînd, cîteva zile încă, în Bucureştiul adoptiv, şi deşi am „ratat“, din felurite motive, cîteva spectacole cu Hamlet, piesa căreia reuniunea i-a fost, anul acesta, dedicată integral (printre altele, o montare sosită din Coreea şi lăudată cu înflăcărare de toată lumea), deşi nu am, prin urmare, ceea ce s-ar chema perspectiva completă asupra evenimentului, o sumă de concluzii pot fi, totuşi, (ex)trase din ce am văzut pînă acum.
Despre festival, mai întîi. Cu toate că, aşa cum spuneam în articolul de săptămîna trecută, obsedanta criză economică şi-a lăsat greutatea strivitoare şi asupra întîlnirii craiovene, lipsind-o de unele participări prestigioase, Festivalul Internaţional Shakespeare continuă să rămînă una dintre cele mai importante şi mai atrăgătoare „defilări“ scenice din România, aspirînd chiar, cu şanse bune, la titlul de cea mai. Neverosimilul animator cultural – mai mult, aşadar, decît teatral – care este Emil Boroghină pare să reuşească şi acolo unde alţii ar capota fără glorie. Dincolo de toate reproşurile ce i s-ar putea aduce (dar cine se ridică, oare, peste cîrteala contemporanilor?), patriotismul său oltenesc, combinat cu ambiţia, cu un simţ al valorii care nu se înşală decît extrem de rar şi, mai însemnată, poate, decît orice, cu o pasiune pentru teatru frizînd fanatismul, susţine an după an complicatul edificiu al acestui festival de autentic nivel internaţional, indiferent de norii (vulcanici ori de alte soiuri), vijeliile, îngheţurile şi secetele ce se abat asupra sa, asupra noastră, asupra universului. Sfidînd imposibilul, improbabilul, impenetrabilul (şi, nu o dată, ridicolul), Boroghină continuă să-şi făurească, neabătut, opera vieţii. Este – ar trebui să fie – un om fericit: cîţi dintre noi se pot lăuda că şi-au găsit cu adevărat vocaţia şi locul în lume? Şi de astă dată, elanul de neoprit al directorului a pus în evidenţă vedetele afişului, a estompat scăderile, a „împachetat“ slăbiciunile şi a produs din nou, una peste alta, o ediţie memorabilă. La Craiova şi, apoi, la Bucureşti, Shakespeare s-a simţit iarăşi în largul lui şi, cu siguranţă, a privit cu drag la toate ipostazierile eroului său, probabil, favorit – Hamlet se numea unicul fiu al Bardului, mort, din păcate, la o vîrstă fragedă.
Despre Shakespeare însuşi, mai apoi. Oricît ar fi de frecvent montat (şi este), acest extraordinar autor rămîne inepuizabil, iar intrarea pe teritoriul lui, indiferent că se petrece cu instrumentele cercetătorului, ale creatorului sau ale spectatorului obişnuit, continuă să producă revelaţii. Shakespeare este, neîndoielnic, cel mai mare scriitor de teatru care a trăit vreodată pe acest Pămînt – şi banalitatea afirmaţiei nu poate fi contrabalansată decît de adevărul ei, un adevăr la fel de pur şi de simplu ca lumina zilei. Ceea ce îl face mare este cunoaşterea profundă a sufletului omenesc, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cunoaşterea perfectă a mecanismelor şi funcţionării artei teatrale, pe care, ca nici un alt autor înainte sau după el, a folosit-o pentru a „înscena“ fiinţa umană. Nimeni nu a ştiut – nici măcar uimitorul doctor Cehov – să citească omul prin teatru şi să pună teatrul în serviciul citirii omului aşa cum a ştiut acest enigmatic englez din Renaştere (despre care unii cred că nici măcar nu a existat...), cu o viaţă a cărei desăvîrşită banalitate e salvată doar de o moarte la fel de banală (în urma unor libaţiuni prea îmbelşugate în tovărăşia unui confrate dramaturg, pe numele lui Ben Jonson – zice istoria), dar care l-a făcut să iasă din lume în aceeaşi zi în care intrase, cu 52 de ani mai înainte – 23 aprilie, data consacrată a deschiderii festivalului craioveano-bucureştean. O carte lansată la Craiova în timpul reuniunii – Shakespeare, lumea-i teatru de George Banu – propune, inventariind reflecţiile despre sau numai referirile la teatru din cuprinsul operei shakespeariene, o excursie ghidată prin acest labirint de oglinzi paralele.
Despre Hamlet, în fine. Consistentele seminarii de shakespearologie care au însoţit reprezentaţiile au scos la lumină (neaşteptat de atractiv, uneori) mai cu seamă articulaţiile, sensurile, înţelesurile şi subînţelesurile piesei. Personajul Hamlet – şi, odată cu el, lumea, lumea lui şi lumea noastră – le-a(u) revenit spre analiză în primul rînd practicienilor scenei. Mă opresc în fugă doar la două spectacole: cel al lui Thomas Ostermeier, de la Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin, şi cel al japonezilor de la Ryutopia Noh Theatre din Niigata (acesta prezent, din păcate, doar în proiecţie cinematografică). Un Hamlet de astăzi, histrionic, violent şi deşănţat, la primul, un Hamlet atemporal, hieratic şi epurat, la ceilalţi – două expresii ale aceluiaşi chip, două incizii în carnea unei făpturi care încearcă să înţeleagă viaţa şi moartea şi, între ele, propriul său spirit, adică propriul său destin. Două spectacole trecînd dincolo de litera textului, pentru a ne vorbi direct, fiecare în felul său. Pentru cît a mai rămas de spus ne-ar trebui un Festival Hamlet în fiecare an.
Alice Georgescu este critic de teatru.
Foto: Hamlet la Ryutopia Noh Theatre din Niigata.