Oana STOICA | Rosencrantz & Co.

26 Februarie 2014

Femeia vrajbei noastre

Cockoşi de Mike Bartlett, regia: Horia Suru, scenografia: Steliana Ştefănescu. Cu: Rareş Florin Stoica, Fulvia Folosea, Vlad Nemeş, Ionel Mihăilescu. Teatrul Act. 

Imaginează-ţi că partenerul tău de viaţă tocmai te-a părăsit. Mai mult decît atît, te-a părăsit pentru altcineva. Care ar fi strategia ta de recucerire? Te poţi gîndi la asta mîine, precum Scarlett O’Hara, dar dacă acel mîine este azi?

Triunghiul amoros generează aceleaşi probleme întotdeauna, indiferent de schimbările de optică ale societăţii: suferinţă, incertitudine, frustrare, lupta pentru afecţiunea celuilalt. Şi asta pentru că, oricare ar fi compoziţia triunghiului, tot despre dragoste este vorba. Dramaturgul britanic Mike Bartlett imaginează o relaţie între o femeie şi doi bărbaţi, „obiectul“ disputei fiind unul dintre bărbaţi, fără ca ăsta să fie elementul esenţial (homosexualitatea apare în literatură din Antichitate, de exemplu, în Iliada lui Homer, sub forma „prieteniei“ dintre Ahile şi Patrocle). Identitatea de gen este un subiect din ce în ce mai prezent în spaţiile de joc româneşti (în străinătate, aceasta este una dintre temele cel mai des chestionabile de către artişti, iar viziunile asupra subiectului sînt diverse şi în continuă schimbare). Ceea ce este interesant la piesa lui Mike Bartlett (cîştigătoare, în 2010, a Premiului „Laurence Olivier“, cea mai importantă distincţie britanică pentru dramaturgie) este faptul că se concentrează pe disconfortul ambiguităţii, în egală măsură sexuală şi afectivă, cu toate consecinţele sale.  

Cockoşi (Cock în original, cuvînt care prilejuieşte jonglarea cu mai multe sensuri, dominant fiind cel licenţios, care nu are însă corespondent în textul „cuminte“ ca scriitură) este povestea unei despărţiri care nu a mai avut loc. John (nume banal, care anonimizează mai mult decît defineşte, semn că nu se face studiu pe caz particular, ci se extrag elemente valabile pentru o situaţie generală) formează un cuplu de şapte ani cu partenerul său, dar relaţia începe să scîrţîie. Pragul celor şapte ani se dovedeşte la fel de greu de trecut într-o relaţie homosexuală ca şi într-una heterosexuală. Însă lucrurile se schimbă cînd John cunoaşte o fată şi se îndrăgosteşte de ea. Dilema lui John, singurul personaj numit în text (celelalte se definesc tipologic în raport cu el, adică M – „Man“, bărbatul cu care trăieşte, W – „Woman“, femeia de care se îndrăgosteşte, şi F – „Father“, tatăl partenerului său) vizează confuzia sexuală. Dacă sexualitatea este parte importantă a identităţii noastre şi liniile de demarcaţie sexuală sînt neclare, despre ce fel de identitate vorbim astăzi? Acestea sînt cele două teme din Cockoşi, identitatea de gen şi managementul despărţirii. Mike Bartlett explorează ideea de dragoste şi de sexualitate pentru a ajunge la o concluzie oarecum asemănătoare cu a grecilor din Antichitate: iubim o persoană (grecii spuneau „frumuseţea“), nu sexul ei. 

Construcţia piesei se axează pe ideea de meci, sugerată de titlu (şi accentuată în varianta românească, ce trimite la luptele de cocoşi, aparent comice, în realitate sîngeroase). Prin urmare, structura dramaturgică se realizează din scene (lupte) de doi, cu punct culminant în bătălia finală dintre cei doi pretendenţi la inima lui John. Jocurile puterii în relaţia triunghiulară prilejuiesc treceri abile din registrul dramatic în cel comic, în care se chestionează posibilitatea fericirii, intimitatea şi distincţia incertă între sexualitate şi afect.  

În spectacolul Teatrului Act (coprodus de Asociaţia ENTHEOS şi GrayPlay Performing Arts, premieră naţională a textului), regizorul Horia Suru se foloseşte de sugestia titlului şi de structura dramaturgică pentru a configura show-ul ca un meci de box. Decorul (Steliana Ştefănescu) este construit din pereţi de fire transparente, care decupează un cub în interiorul căruia personajele îşi expun zbaterile. O latură sugerează un ring de box, celelalte trei creează imaginea unei cuşti (aceeaşi idee scenografică apare şi în versiunile americane: fie spaţiu-arenă pentru a facilita expunerea, fie ring de box, care să sugereze lupta). Ce închide acest spaţiu? Sînt mai multe răspunsuri posibile: lupta pentru putere într-o relaţie, nesiguranţa, confuzia identităţii, limitele proprii etc. Disputele se derulează în reprize, victoriile şi eşecurile sînt temporare, pînă la bătălia finală pe care cei doi combatanţi, „premiul“ (John) şi „antrenorul“ (tatăl lui M) o poartă ca pe un meci, unul verbal, cu argumente logice, emoţionale şi lovituri nepermise, fără a fi cu nimic mai prejos în producerea suferinţei decît o luptă fizică. Pe acelaşi sistem este coregrafiată şi scena de sex (prima întîlnire a lui John cu o femeie) care se consumă cu personajele îmbrăcate, la distanţă, ca un duet în care provocarea, comică în felul ei, vine din ce se spune, nu din ce se vede. Poate că singurul lucru care ar putea şoca este sărutul gay, şi asta nu din pricina actului în sine, ci a apropierii de public, ceea ce îi face vulnerabili pe actori. 

Şi dacă tot am ajuns la actori, ei sînt campionii acestui spectacol. Rareş Florin Stoica (nominalizare Uniter pentru debut, în 2013), Fulvia Folosea şi Vlad Nemeş, absolvenţi ai Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj au participat la Programul „Practică teatrală în regiunile Centru şi Nord-Vest“ organizat de Teatrul 74 din Tîrgu Mureş şi au fost printre cîştigătorii acestuia cu spectacolul The H(eden) Garden. Cockoşi este primul lor proiect împreună, după ce s-au mutat în Bucureşti. În rolul combatanţilor, Vlad Nemeş (M – afectat, intrigant, posesiv, dar comic, un fel de rezumat al tipologiei gay) şi Fulvia Folosea (W – atrăgătoare, onestă, dar manipulatoare la nevoie) reprezintă faţa şi reversul aceluiaşi personaj, singurul lucru care îi deosebeşte fiind sexul. Şi aici apare întrebarea: diferă iubirea în funcţie de sexul celui iubit? Ne defineşte ceea ce iubim? Asta trebuie să decidă John (Rareş Florin Stoica face un personaj vulnerabil, măcinat de nelinişte, de imposibilitatea autodefinirii, curios, senzual, plin de tandreţe) care alege, sub presiune, confortul unei nefericiri familiare în locul unui posibil bine necunoscut. Celor trei li se adaugă Ionel Mihăilescu în rolul tatălui, un manipulator discret, dar bine intenţionat. Pe scenă se simte entuziasmul creatorilor, acea poftă de a face teatru care dă energie unui spectacol, îl ţine viu şi incitant în fiecare clipă. E o calitate rară şi tocmai de aceea admirabilă.

Piesa lui Bartlett nu este despre homosexualitate, ci despre cum păstrăm relaţii, chiar dacă ne fac rău, doar din cauza fricii de nou. Şi asta este valabil pentru orice fel de relaţie.  

Cockoşi este un spectacol curajos, despre cine sîntem şi pe cine iubim. Şi despre cît de greu e să aflăm asta.  

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Teatrul ACT


0 comentarii 1731 vizualizări

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI