Dansul vieţii
De cîtva timp – luni, chiar ani – încerc să depăşesc cadrul, cadrul ales, e drept, nu impus al teatrului pe care-l urmăresc şi despre care scriu ca despre o „a doua viaţă“, viaţa nopţii, a sălilor, a scenelor. Sentimentul că am „văzut toate piesele“ aşa cum Mallarmé „citise toate cărţile“ mi s-a impus progresiv şi azi resimt dorinţa de a mă plasa uşor „în afara cadrului“. În franceză termenul e şi mai exact: „hors – scène“, alături sau dincolo de scenă. I-am propus lui Andrei Pleşu o cronică lunară din această perspectivă căci mi s-a părut decisiv să nu capitulez în faţa secătuirii care mă ameninţă şi imperativ să mă îndepărtez – passager – de cadrul pe care ani de-a rîndul îl admisesem. Există o „lege a cadrului“ al cărui respect produce focalizare, dar ea suscită şi un anume apetit de eliberare. Mă întreb dacă, împreună, nu alternează după ritmul Coloanei lui Brâncuşi… concentrare, dilatare. Ambele necesare.
Odată acordul Dilemei vechi primit, împreună cu Mircea Vasilescu am precizat „un cadru“ – un text lunar, consacrat evenimentelor şi întîlnirilor „ne-teatrale“ cu artele din „exterior“. Din „micul exterior“, căci, o ştim, „marele exterior“ e acela al dispariţiei, al îndepărtării definitive. Şi, mă întreb perplex: oare această experienţă care debuteză acum e, secret şi neprevăzut, primul pas către acolo? Nu astfel am gîndit-o, dar ea răspunde unei dorinţe ascunse: Să mă duc, fără a ajunge neapărat, altundeva… nu departe, dar altundeva!
Şi de aceea, timid, acum, pentru debut, limitez distanţa şi evoc acest domeniu vecin „cadrului“ – dansul. La Centrul Pompidou o mare expoziţie disparată şi revelatoare i-a fost consacrată. Danser sa vie – astfel a fost intitulată. Acolo, intrînd, trecînd de la o sală la alta, nu atît tablourile interesează, tablouri de maeştri odată scandaloşi, nici informaţiile savante despre tentativele de notare a coregrafiilor al căror iniţiator obstinat a fost, în anii ’30, Laban, cît micile fragmente de „viaţă“ a dansului, minutele scurte înregistrate şi furate uitării. Le priveşti ca pe un ciob de statuie antică găsit în nisipul unui şantier… şi, o ştim, din fragmentare provine puterea de evocare a acestor resturi „culturale“. Un corp, o şerpuire a şoldurilor sau o înclinare a umărului captate de un arhaic aparat de filmat reînvie, o clipă, sub ochii noştri, glorii dispărute reînviate. Şi atunci vezi ce niciodată n-ai văzut. Efemerul ce se întruchipează!
Despre Isadora Duncan citisem, îi ştiam importanţa şi nu-i ignoram extravaganţa. Dar aici o văd prima oară dansînd, cîteva zeci de secunde, undeva pe o moşie rusească în faţa unor proprietari înstăriţi, veseli, puţin alcoolizaţi. Isadora surîde, schiţează mai mulţi paşi zglobii, ca o şcolăriţă amuzată, un cerc, două şi apoi se opreşte. O glumă, o fantezie, dar brusc operează seducţia unui corp cotidian liber, nicicum domesticit pentru Lacul lebedelor! Apoi, altundeva, o peliculă tremurînd restituie dimensiunea antică, rituală, a femeii care a influenţat toată avangarda americană, Martha Graham. Mă întreb dacă nu tocmai această dimensiune „greacă“ a fost cheia succesului său într-o ţară fără Grecia? Dansurile Marthei, dansurile unei statui ce se mişcă! Şi cum să nu rămîn minute în şir privind-o pe dansatoarea expresionistă Mary Wigman care, disimulată de o mască opacă, pare a fi un idol străin, exotic şi straniu. Opuse îi sînt mişcările circulare, spiralate şi decorative ale celebrei Loïe Fuller! Sau performanţa ritmată şi antrenantă a dansatoarei negre, Josephine Baker! Femei, femei, ele au reinventat dansul modern a cărui Pina Bausch a fost ultima şi indispensabila lor regină. Ieşind, mă opresc îndelung în faţa unei coregrafii semnate de Jan Fabre unde o dansatoare suplă, parcă în cauciuc, unsă cu ulei Lisbeth Gruwez, se contorsionează singură în faţa unei podele translucide ce-i reflectă imaginea. Divinitate narcisică ce-şi ajunge sieşi!
Dansul, se spune, „nu gîndeşte, ci se exprimă“. Expresie directă a corpului, a energiilor ce se degajă şi se manifestă liber. El e adesea ludic şi aici avem revelaţia graţiei ireale ce emana din mişcările lui Nijinski în După-amiaza unui faun, dar şi excitaţia ludică a Paradei, celebra coregrafie a lui Picasso, Cocteau şi Massin. Corpurile revelă ceea ce cuvintele tac. Ele dispun de un secret la care nu se poate ajunge decît în prezenţa lor. În acelaşi timp, ele comportă un pericol ce nu poate lăsa indiferent: dansul a fost integrat în toate marile manifestări ale totalitarismelor, stalinism sau nazism reunite. Coregrafii expresionşti, în prezenţa lui Hitler, au participat la Jocurile Olimpice de la Berlin din 1932 şi celebrul fotograf Rodtchenko a imortalizat defileurile dansante din Piaţa Roşie!
Un mic scenariu mă reţine înainte de a pleca. Yves Klein, marele abstract francez, în costum negru şi cravată, se adresează unei adunări restrînse de notabili intelectuali, vestimentar la fel de stricţi ca şi el: cu toţii par să asiste la un concert cu muzică de Schubert! Dar, în faţa lor, evoluează cîteva femei goale puşcă şi spoite cu o pictură albastră, ele îşi depun pecetea corpului pe o pînză albă. Studii de antropometrie le-a intitulat Klein. De o parte examinam fotografia, apoi, în faţa ei, observam splendidele suprafeţe ritmate de pete albastre, umbra unor corpuri de mult dispărute. Fără autentificarea prezenţei acestor femei, îmi spun, tabloul n-ar fi fost însă decît o banală pînză abstractă!
Pictorii moderni i-au iubit pe clovnii săi dansatori mai mult decît pe actori. De ce? Chiar dacă fără răspuns, întrebarea merită a fi pusă! Aici, proba suplimentară, o dansatoare română din anii ’20, Lizica Codreanu, apare în intimitatea Soniei Delaunay al cărei proiect plastic ea căuta să-l realizeze coregrafic. Lizica Codreanu l-a cunoscut pe Brâncuşi, a dansat în atelierul lui şi, recent, Doina Lemny i-a consacrat o carte. Eu n-o cunoşteam.
Acum un an, în California, trec împreună cu un prieten, Gábor Tompa, prin primul oraş al căutătorilor de aur. Pare a fi o reconstituire a unui decor de western. „Viaţa imită arta“ – spunea Oscar Wilde. Îndeosebi aici, unde autenticitatea caselor şi a străzilor pare contestată de copiile nenumărate pe care, de la John Ford încoace, cinematograful le-a produs. Într-un fel de cabană dărăpănată expune un artist plastic. Cumpăr, la un preţ modic, o bucată de plastic pe care, scrisă frumos, de mînă, citesc o deviză: „Lasă-ţi viaţa să danseze“. De atunci o am pe birou! Dansul vieţii... mai încurajator decît Dansul morţii al lui Strindberg.
P.S. Alături, la Beaubourg, în expoziţia Matisse – perechi şi serii, descopăr nu numai două variante ale celebrei Bluze româneşti – se pare că Pallady i-a oferit-o, dar şi zeci de fotografii ale tabloului reunite sub un titlu derutant: „Vis!“. Femeia sau România erau un „vis“? Care dintre ele?
George Banu este critic de teatru.
