Corpuri vulnerabile
● Aleargă, adaptare după romanul omonim de Ana Maria Sandu, concept: Silvia Călin, cu: Nicoleta Lefter, visuals: Black Horse Mansion. Producător: WASP – Working Art Space and Production.
„Corpul e singurul meu animal de companie. Îl îngrijesc, îl hrănesc, dar încă n-am ajuns să-i vorbesc. O prietenă din Canada mi-a zis de curînd că ea poate. Am invidiat-o sincer, mai ales atunci cînd m-am hotărît să las dracului toate scuzele din lume şi să încep să alerg. Obiceiul ăsta nesuferit care te scoate din casă pe orice vreme…“
Aşa începe cartea Anei Maria Sandu, Aleargă, un pseudojurnal de angoase urbane al unei femei de „30 şi“ care are o negociere personală cu timpul, corpul propriu şi modul său de existenţă. Aşa începe şi spectacolul coregrafei Silvia Călin cu actriţa Nicoleta Lefter, un performance la limita dansului cu teatrul, în care timpul şi gîndurile se amestecă în trupul care aleargă. Pare dificil de dramatizat o astfel de scriitură, intens personală şi nenarativă, de găsit instrumentele teatrale potrivite pentru a-i păstra substanţa, fragilitatea şi forţa deopotrivă, evitînd patosul şi superficialitatea. Cumva, Silvia Călin şi Nicoleta Lefter au reuşit să identifice expresia şi cadenţa potrivite, au extras din text momente esenţiale de intimitate, salvînd poezia.
Alergarea îi oferă Nicoletei Lefter baza performance-ului, imprimîndu-i ritmul, epuizînd-o (sau nu, actriţa are o condiţie fizică admirabilă), susţinîndu-i textul. Alergarea ca acţiune fundamentală în spectacol aminteşte de un alt element coregrafic intens folosit, săritura pe loc (la noi, Mihaela Dancs introduce deseori în spectacolele sale acest element, dus în extrem – repetat 10-15 minute – şi devenit în timp un fel de marcă personală). Catalizator şi fundaţie pentru spectacol, acest tip de element defineşte performance-ul (s-ar putea numi jogging-performance) ce se construieşte, de fapt, în jurul acestei singure acţiuni care susţine restul construcţiei spectaculare. Cu treningul închis peste cap cu fermoarul, cufundat în gînduri şi claustrat în propriul corp, personajul feminin al Anei Maria Sandu şi al Nicoletei Lefter face din alergare o formă de recluziune care permite sentimentelor şi cuvintelor să tropăie prin minte şi să ocupe corpul. Prizonier al lucidităţii tăioase şi al afectelor confuze, corpul devine suport pentru posibile identităţi. Chipul luminat iscoditor cu o lanternă în timp ce corpul aleargă mecanic, pierdut, uitat într-o mişcare repetitivă. Corpul cenuşiu care îmbracă diverse haine (identităţi) colorate, care se dezechilibrează pe pantofi cu toc şi se stabilizează în pantofi de alergat cu care apasă pe pămînt sănătos, cu toată talpa piciorului, încercînd stări diferite, ego-uri diferite, măşti diferite. Criza de treizeci şi ceva de ani: celulită şi dragoste, relaţii şi părerile tuturor despre orice, ego-urile rămase în urmă şi firele de păr alb apărute de curînd, trupul care se schimbă şi sufletul care s-a schimbat deja. Forţat să se mişte, corpul antrenează gîndurile. Maturizarea presupune transformări, iar femeia tînără din Aleargă pare paralizată de aceste schimbări, doar că paralizia ei îngheaţă corpul într-o acţiune repetitivă, alergarea, nu anulează mişcarea. Transformarea trupului necesită acceptare, dar schimbările s-au produs şi în interior, s-au ordonat amintirile şi s-au sedimentat sentimentele, iar acestea trebuie investigate pentru că alterează identitatea. În Aleargă, pe scenă sînt corpul care gîndeşte, corpul care se ascunde, corpul care se ascultă. Un copac care creşte din / în care se topeşte corpul performerei metaforizează vizual această lungă introspecţie a maturizării feminine (visuals: Black Horse Mansion).
Spectacolul mizează pe punctele de intersecţie între performance, dans, teatru şi video, iar Nicoleta Lefter are o expresivitate contorsionată şi energică, folosindu-se inteligent de acţiuni şi non-acţiuni în construcţia acestui interior feminin, nici foarte accidentat, nici tocmai senin.
Ana Maria Sandu face trimiteri la alergătorii lui Paul Auster din romanul În ţara ultimelor lucruri, dar referinţele pot fi extinse, de exemplu la povestirea „Maraton“ din volumul Buna intenţie de Andrés Barba, în care un bărbat se apucă de alergat, fugind, de fapt, de căsnicia care nu mai funcţionează. De altfel, personajul feminin din Aleargă şi cel masculin din Maraton se întîlnesc într-un punct comun: imposibilitatea renunţării la alergare. Finalurile celor două texte sînt similare. „Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămîn singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit regulile, sînt pierdută.“ (Aleargă) „Se însera pe 7 mai, în cea mai bună dintre lumile posibile. Să alerge era unica opţiune: cea mai pură şi cea mai absurdă.“ (Maraton)
Jucat iniţial la WASP, spectacolul poate fi văzut acum şi la Teatrul Luni de la Green Hours (Bucureşti).
(intimacy, identity,
dance party)
● [Fragil], performance creat de Cosmin Manolescu. Realizat cu participarea dansatorilor Giselda Ranieri (Italia), Tanja Andreeva (Norvegia), Cristian Nanculescu (România). Coproducţie internaţională creată în cadrul proiectului „E-Motional: rethinking dance“. Fundaţia „Gabriela Tudor“.
Tot despre orp şi vulnerabilitate este şi discursul din [Fragil], un performance creat de Cosmin Manolescu în cadrul programului „E-Motional: rethinking dance“ şi interpretat împreună cu dansatori din Italia, Norvegia şi România. Aici apare alt tip de negociere cu corpul şi cu vulnerabilităţile lui, cu trupul ca expresie a psihicului şi a afectului. [Fragil] este un spectacol despre limitele intimităţii, despre tandreţe şi crispare, despre cum dansul înşurubează aceste concepte (există o componentă teoretică importantă, o dezbatere cu publicul privind noţiunile intim, vulnerabil etc., dar şi o investigaţie asupra dansului contemporan, a receptării sale de către publicul local şi a relaţionării acestuia cu tema performance-ului). Structurat în două părţi, fiecare în altă locaţie – un spaţiu intim şi un spaţiu public –, [Fragil] se constituie într-o serie de studii – episoade consecutive sau simultane, teoretice şi performative, individuale şi globale – despre vulnerabilitatea omului în faţa emoţiei, a atingerii, a sexului în intimitate şi a erotismului în public. Este un spectacol modular, care diferă pentru fiecare spectator în parte în funcţie de alegerile sale şi care provoacă depăşirea unor limite (este vorba despre nuditate şi intimitate, două elemente care vizează un anume tip de vulnerabilitate, inclusiv refuzul atingerii).
Văzut în 2014 la Bucureşti (cu spaţiul public la CNDB) şi reluat în 2015, [Fragil] va fi jucat şi anul viitor, cînd se intenţionează un turneu naţional.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Bulboacă, A. Uşurelu