Cele două feţe ale Tihnei

● Tihna, după romanul omonim al lui Attila Bartis. Regia: Radu Afrim; decorul: Adrian Damian; costumele: Márton Erika; light design: Aszalos Attila; video: Sebesi Sándor; improvizaţii muzicale: Kiss Bora. Cîntă: Varga Balász, Galló Ernö. Cu: Bányai Kelemen Barna, B. Fülöp Erszébet, Kiss Bora, Berekméri Katalin, Nagy Dorottya, Biluska Annamária, Bartha László Zsolt, Galló Ernö, Ruszuly Ervin, Varga Balász, Huszár Gábor, Kölcze Kata, Nagy Péter. Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş – Compania „Tompa Miklós“.  

„Undeaifostbăiete“, zice cu voce stinsă şi cu privirea goală, din patul burduşit cu plăpumi, perne şi firimituri de pîine, în care zace înfăşurată într-un morman de haine. Aerul e închis şi lumina pîlpîie doar din veioze. E o cîrtiţă amnezică, memoria i se resetează periodic, în funcţie de pragul durerii şi al vinii sau de pierderea neuronilor. Mama din romanul lui Attila Bartis,

, şi cea din spectacolul omonim al lui Radu Afrim, interpretată de B. Fülöp Erszébet, topite într-una singură. 

Cu o structură arborescentă, romanul lui Bartis este o provocare pentru dramatizare (în Ungaria, există o ecranizare de Róbert Alföldi şi o piesă de teatru, scrisă de autor –

. Dificultatea principală a dramatizării constă în numeroasele fire narative şi poveştile adiacente lor, dar şi în specificul naraţiunii, acea construcţie a frazei care urmăreşte memoria şi conexiunile (extrem de) personale între evenimente. Reducerea romanului la simpla povestire ar fi amputat calitatea adaptării. Prin urmare, Afrim avea de depăşit un obstacol serios. Dramatizarea lui se concentrează pe triunghiul mama-fiul-iubita, preferîndu-i politicului plonjarea în tenebroasa reţea de dependenţe, iubiri, uri care se ţes între Andor Weér şi femeile din viaţa sa, toate nebune, una autentică, Mama, celelalte, substitute ale ei, iar pentru el acest lucru adînceşte, ca în oglinzi paralele, complexul lui Oedip (de care îl leagă un incest întrerupt şi o falsă orbire). Sigur, acesta este şi nucleul cărţii, doar că regizorul elimină alte fire narative – preotul (Afrim nu are apetit pentru dezbateri religioase), biografia Eszterei (redusă pentru că ea constituie în sine o altă poveste), drama lui Andor după moartea mamei (ar fi lungit prea mult un spectacol care durează deja trei ore) – şi plasează politicul în plan secund, ca fundal (şi impuls) pentru tenebrele psihice. Politicul este eminamente grotesc la Afrim, reconvertit

, nu pentru a-l minimaliza, ci pentru a-i surprinde oribilitatea, absurdul, modul în care sistemul deforma individul. Înmormîntarea fiicei, vie, dar evadată din Ungaria comunistă, pentru ca Mama să se dovedească bun cetăţean şi să-şi continue cariera de actriţă, devine la Afrim o operetă (cu „song-ul

-ului negru“ pe post de bocet), audienţa Mamei la liderii de partid este o parodie de film de spionaj, cameleonica Éva Jordán, amanta tatălui, este un personaj atemporal, ale cărei vîrste se construiesc teatral. Toate aceste momente, macabre sau abrazive în roman, devin groteşti pe scenă, căci sublimarea dramei în comic este tipic afrimiană. În plus, regizorul foloseşte acest comic şi în momentele de tensiune maximă pentru a oferi debuşee dramei (cînd Éva îi spune adevărul despre tatăl său, Andor reacţionează agresiv, dar violenţa este deconstruită pe scenă; Şobolanul este o autocitare din spectacolul

cu trimitere la lumea promiscuă frecventată de Éva; certurile lui Andor cu Mama alternează cu momente de tandreţe precum joaca cu pîinea: pasărea Rebekăi, întrupată de un actor care fluieră în colivie, este o metaforă pentru încarcerarea afectelor). 

Modul în care se face naraţiunea în spectacol mixează mai multe procedee: direct, de către Andor ghemuit pe dulapuri, cu voce din off live, la persoana I sau a III-a, uneori cîntat (song-urile au ca texte fragmente din roman, în fundal cîntă Varga Balász şi Galló Ernö într-un fel care aminteşte de Anthony), prin înregistrări audio sau video. Procedeele funcţionează împreună, condensînd drama. Afrim creează astfel dinamica naraţiunii, dar, mai ales, păstrează scriitura inconfundabilă a lui Attila Bartis, evitînd să transforme romanul într-un schelet dezgolit de carne. 

Ce păstrează Afrim în spectacol din cartea lui Bartis? Relaţia freudiană dintre mamă şi fiu, multiplicată prin legăturile lui sexual-amoroase cu diferite femei. Substitutele mamei sînt voluptuoasa Eszter, buna Rebeka, cinica Éva, dar şi lucida soră Judit (cu care formează o variantă de Oreste şi Electra), toate nebune şi, cu excepţia Évei, toate fragile. Éva şi Mama sînt la fel de nocive şi de puternice, au o forţă de distrugere devastatoare. Andor se zbate între mai multe teritorii (spaţii sparte în decor), între Mama, iubita şi amantele sale, este dependent de suferinţă, pe care o îndură şi o provoacă în egală măsură. În ţinuta lui casnică – blugi largi, tricou găurit, desculţ –, Andor se află într-o intimitate cu mizeria. Afrim mai păstrează penumbra (tot romanul pare a se petrece în întuneric), ochii ficşi şi goi ai Mamei şi voluptatea sexualităţii, la limita maladivului. O Eszter devoratoare ca un animal rănit, tremurînd de dorinţă şi de durere. O Éva Jordán cu o sexualitate care repugnă vomitiv. Rebeka prostituata, cu bigudiuri din doze de bere, are o obscenitate frustă, aproape non-sexuală, pragmatică. Şi mai este Judit, o absenţă dureroasă, aşa cum Eszter este o prezenţă dureroasă, cu o sexualitate strivită. Afrim păstrează această încărcătură de sentimente şi dependenţe afective, dorinţe febrile şi scîrbă, furie şi frică, această ură a personajelor, niciodată dusă pînă la capăt, mereu transformată în vină, întorcîndu-se ca un bumerang asupra lor. Andor, Eszter, Mama, Judit, Rebeka se autodistrug. Singură Éva Jordán pare neatinsă de vina care străbate timpul şi timpurile. 

Se mai păstrează portretele: Mama (B. Fülöp Erszébet), cu forţa ei castratoare, uraganică atunci cînd era vivace, strivitoare cînd se devitalizează, cu greutatea ei de cadavru ambulant şi cu privirea absentă; Andor (Bányai Kelemen Barna), prins într-o capcană, între senzualitate, ură şi datorie, parcurge drumul spre angoasa fatală (romanul lui Bartis este un mecanism de înţelegere a sinuciderii); Eszter (Kiss Bora), o prezenţă voluptuoasă în sex, dragoste şi în suferinţă; Éva Jordán, de un cinism maladiv (Berekméri Katalin), fantomatica Rebeka (Nagy Dorottya).

Actorii maghiari din Tîrgu Mureş joacă filmic, eludează artificialul, teatralitatea psihologică, de parcă textul, cu toate suferinţele şi voluptăţile sale, s-ar fi întrupat din ei. E aici un mister care ţine în egală măsură de actori, regizor şi scriitor, care face spectacolul să se prelingă dureros, fără tihnă, prin venele spectatorilor.

Spectacolul

va fi prezentat la Bucureşti în Festivalul Naţional de Teatru (23 octombrie – 1 noiembrie 2015). 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: Z. Rab