● Corp străin, text și scenariu: colectiv, regia: David Schwartz, scenografia: Mișa Dumitriu, cercetătoare asociată: Ioana Florea. Cu: Iolanda Covaci, Alexandra Fasola, Anka Levana, Alice Monica Marinescu, Fatma Mohamed, Katia Pascariu. Muzica: Mihai Prejban, Juan Negretti, Feras Sarmini, Sorin Antonie. Teatrul Evreiesc de Stat.

 La începutul lunii martie, responsabilul pentru probleme umanitare al ONU, Stephen O’Brien, declara că omenirea se confruntă cu cea mai gravă criză umanitară din 1945 încoace: peste douăzeci de milioane de oameni riscă să moară de foame în Yemen, Somalia, Sudanul de Sud şi Nigeria, ceea ce poate genera o migraţie masivă. Războiul civil din Siria a alungat deja de acasă un număr încă necunoscut de oameni. Migraţia economică din Est în Vest este un subiect sensibil în interiorul Uniunii Europene şi unul din motivele principale ale ieşirii Marii Britanii din forul comunitar. Acestea sînt doar cîteva dintre situaţiile de imigraţie la nivel macro care determină o serie de probleme legate de resursele disponibile şi de confruntarea dintre civilizaţii. Noua-vechea paradigmă a „străinului“ este resuscitată pe plan mondial: au reapărut discursul rasist, partidele extremiste şi naţionalismul, „justificate“ de apărarea valorilor autohtone, „agresate“ de ceilalţi. În SUA, administraţia Trump emite ordine de interzicere a accesului pe teritoriul american pentru cetăţeni din unele state arabe, iar pentru stoparea imigraţiei mexicane se pregăteşte construcţia unui zid la graniţă. Ţările europene au înăsprit legislaţia privind imigraţia, motivaţia fiind atacurile teroriste şi tensiunile de pe piaţa muncii. O stare de fapt convulsivă, care împarte lumea în două şi face suficient zgomot încît vocile moderate să nu se audă.

La Teatrul Evreiesc de Stat, spectacolul Corp străin porneşte de la ideea că (mai) toţi sîntem imigranţi, dar lărgeşte perspectiva asupra subiectului, se detaşează de situaţiile concrete, din care se inspiră şi pe care le particularizează, şi se focusează pe termenul de „străin“ şi pe rezonanţele sale negative. Spectacolul se construieşte pe doi piloni: poveştile personale şi de familie ale creatorilor săi sînt juxtapuse cu momente extrase din istorie care contextualizează tema. Şase actriţe şi patru muzicieni funcţionează împreună cu regizorul ca un creator colectiv care investighează identitatea din perspectivele „străinului“ şi ale celorlalţi. Prin urmare, structura spectacolului alternează istoriile personale cu unele universale, la cele din urmă înregistrînd nu atît un moment specific – deşi, în mod evident, ele sînt inspirate de situa­ţii concrete –, cît un principiu (la nivelul politicului şi al mentalului colectiv) valabil într-o anume perioadă de timp. David Schwartz dă astfel perspectivă particularului şi identifică tendinţe generale care se repetă în timp.

Familii mixte (Fatma Mahomed, actriţă a Teatrului „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe, relatează cu umor şi emoţie propria biografie), etnici minoritari în timpul războiului (Katia Pascariu şi Alice Monica Marinescu au poveşti de familie, cu rude deportate în Transnistria sau ucise în lagăr), experimentarea statutului de „estic“ într-o ţară occidentală (Alexandra Fasolă spune povestea unei tinere românce plecate la studii în Germania), drama refugiaţilor sirieni (Fatma Mohamed şi Anka Levana – extrem de emoţionantă, realizînd o creaţie credibilă la nivelul accentului – în rolurile unor sirieni veniţi în România), toate acestea se extrag din cazuri concrete, jucate realist de personajele însele, de rudele sau prietenii lor, uneori cu accese de teatralitate generate de necesitatea unor compoziţii (de vîrstă). În contrapunct, scenele istorice, care identifică discursurile rasiste de-a lungul vremurilor – ale religiilor creştine, intelectualităţii şi politicienilor –, sînt caricaturizate, cu tuşe groase care reliefează anumite caracteristici. De exemplu, în scena discursurilor premierului britanic şi preşedintelui român (excelente Katia Pascariu şi Alexandra Fasolă, cu o dozare foarte bună a caricaturii, cît să sublinieze atitudini altfel imperceptibile), aroganţa scorţoasă a primului şi servilismul celui de-al doilea sînt accentuate prin repetitivitatea unor gesturi şi replici scurte. Reprezentanţii bisericilor creştine, intelectualii de secol XIX şi cei de secol XX au acelaşi tip de discurs, antisemit sau islamofob, după caz. Aici este şi forţa spectacolului, în faptul că demonstrează că retorica discriminatorie este aceeaşi, indiferent de ţintă: etnii, rase, religii sînt doar elemente de interes în anumite perioade de timp (ca o modă), dar ura se perpetuează continuu, iar mecanismele ei de producere sînt similare, indiferent de obiectul vizat. În permanenţă, istoria se împarte între victime şi călăi, slabi şi puternici, săraci şi bogaţi, cei în nevoie şi cei la putere, localnici şi „străini“.

Este remarcabil faptul că spectacolul reflectă diferite perspective asupra „străinului“, ale celorlalţi şi cea proprie, dar dacă primele se regăsesc în discursul public şi sînt cunoscute, cea din urmă poate părea surprinzătoare: imaginea publică a celui diferit este asimilată şi perpetuată de acesta prin ascunderea identităţii şi prin efortul de a uita momentele în care este agresat (este cazul evreilor). Obişnuinţa de a-şi nega alteritatea este dureros de privit, atît ca parte a unei istorii trecute, cît şi ca element al prezentului.

Am pus cuvîntul „străin“ între ghilimele pentru că termenul este mai degrabă un construct care se schimbă în funcţie de vremuri, decît o realitate; ura faţă de cel diferit găseşte mereu motive să se justifice şi să se hrănească. Finalul spectacolului arată că războiul este singurul lucru străin de umanitate: un tîrg de armament – o realitate sinistră, aproape la limita fanteziei – în care liderii lumii, duşmani de moarte, devin prieteni la „cumpărături“, în timp ce violenţa este mediatizată şi promovată de vedete. În fundal, pe o hartă a lumii licăresc luminiţe în punctele în care sînt conflicte. Sînt multe. Una din cele mai uşoare manipulări este să trezeşti ura faţă de cel „străin“. A fi diferit, de cînd lumea şi pămîntul, este o „vină“ condamnabilă. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Oana Monica Nae