Afrimateca

● Între noi e totul bine de Dorota Maslowska, traducere: Sabra Daici, regia şi universul sonor: Radu Afrim, scenografie: Irina Moscu, muzică live: Cezar Antal, artist video: Dimitris Palade. Cu: Dorina Chiriac, Marius Manole, Liliana Ghiţă, Natalia Călin, Istvan Teglas, Cezar Antal, Florentina Ţilea. Teatrul Naţional Bucureşti.  

Unul dintre lucrurile care îl definesc pe Radu Afrim este legat de modul în care foloseşte componenta socială în spectacolele sale. Afrim refuză militantismul, agresivitatea opiniilor direct exprimate, nu pentru că ar prefera edulcorarea lor, ci pentru că viziunea sa asupra subiectului, oricare ar fi el, nu se rezumă la o declaraţie politică, ci conţine o perspectivă vastă asupra umanului. Afrim creează personaje consistente, ale căror lumi interioare, bogate în angoase şi frumuseţe, exced realitatea. Vulnerabilitatea personajelor sale, care au de multe ori un traseu social sinuos, exploatabil din punct de vedere politic (adolescentul din

, prostituatele din

sau Mariana din

), este surprinsă panoramic, în opulenţa trăirilor interioare, personajele sînt integrate într-o extrarealitate care le dă o dimensiune mai amplă decît aceea de purtător de mesaj politic. De aceea, Afrim apelează rar la texte vădit politice. 

de Dorota Maslowska este un text postmodern care scanează identitatea poloneză, subliniind viciile naţionale (poloneze) din trecut şi prezent, dar şi fractura existentă între generaţia bunicilor şi cea a nepoţilor (primul spectacol cu acest text, regizat în 2009 de Grzegorz Jarzyna la TR Warszawa, a fost văzut în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu în 2012 – acel spectacol stă la baza unui film cu textul Dorotei Maslowska). Mergînd pe fluxul conştiinţei, cu narativitate fragmentată şi o lume grotesc-suprarealistă, piesa îi oferă lui Afrim material pentru spectacolele sale

. Prin urmare, regizorul ia textul şi îl face „al său“, construind un univers dement, de premoniţii şi amintiri, în care timpurile se amestecă pînă la neantizare. Trecutul (al Doilea Război Mondial) bate mereu la uşa prezentului, hărţuindu-l. Ca un picior-fantomă care nu mai există, dar doare. Personajele sînt cele care au trăit războiul şi urmaşii lor, doar că primii au murit şi ceilalţi nu au apucat să se nască. Prin urmare, la lipsa unora de viitor se adaugă lipsa altora de istorie. Toţi trăiesc într-o non-existenţă. Negativul folosit în text vine din inexistenţa personajelor şi naşte un limbaj adorabil (din care „marş în lipsa ta de cameră“ e replica dominantă). Vorbim deci de o identitate negativă din cauză că personajele

dar

iar miza este dată de fractura dintre realităţile lor: incapacitatea generaţiei în vîrstă de a se detaşa de trauma războiului şi refuzul tinerei generaţii de a se raporta la el. Primii nu uită pentru că războiul, cu groaza şi lipsurile lui materiale, i-a marcat pînă la ADN (anulîndu-le identitatea de polonezi), ultimii refuză să poarte cu ei acest balast al istoriei, un leitmotiv sîcîitor, aşa cum refuză identificarea etnică („sîntem europeni, nu polonezi, sîntem şi noi normali“). Ceea ce reclamă Dorota Maslowska sînt discursurile paralele generate de realităţi paralele, plasate în timpuri diferite. Aşa că, în spectacolul lui Afrim, memoria (trecutul, adică al Doilea Război Mondial) tot ciocăne la uşă, dar încarnările sale sînt fragile, de la avioane de hîrtie la ursuleţi de pluş. Locul istoriei în prezent este vulnerabil. Fiecare generaţie vrea să-şi construiască propria identitate. 

Afrim aduce din nou elemente ale esteticii personale: travestitul cîntăcios (Istvan Teglas în rochie aurie, blond ca o cabaretistă nemţoaică ariană, cîntînd sub pseudonimul „Istvang Spiewa“, aluzie la un muzician polonez), spaţiul suprarealist (o privată cu norişori idilici în fundal şi un chip pe capacul de WC – scenografie Irina Moscu), song-urile live, piticii (aici fantomatici). Regizorul intervine în text doar pentru a schimba ordinea unor monoloage şi pentru a introduce o scenă din

de Kiriţescu (din pasiune pentru comicul

, dar şi ca tuşă la spectacolul lui Alexandru Dabija de la Teatrul Odeon). În rest, Afrim urmează textul, autentic cu toate deviaţiile sale de limbaj şi demenţele lui (filmul

căruia Afrim i-a făcut coloană sonoră din genericul Telecinematecii cu „This is my song“ al lui Charlie Chaplin). Spectacolul este populat cu personajele specifice regizorului: bătrîne, copii, travestiţi. Afrim a lucrat fabulos cu actorii, mai ales că sînt unii dintre preferaţii săi. Există o serie de babete demente: Liliana Ghiţă –

sport, cu devieri de limbaj care au devenit marcă personală, Natalia Călin –

, al doilea rol excelent al actriţei într-un spectacol de Afrim, după cel din Hoţi, Marius Manole – în travesti,

o bătrînă rămăşiţă a războiului, personaj bine dozat ca umor şi grotesc (remarcabil rol pentru Manole, aducînd aminte de un alt personaj afrimian făcut cu ani în urmă la Brăila, în

: crabul-proprietar al hotelului, personaj inventat de regizor special pentru el). Manole joacă şi rolul Actorului, în altă cheie – inventar grotesc de clişee de star de film –, ca un contrapunct la travesti. Formula se aplică şi în cazul Dorinei Chiriac, care joacă două personaje în contrapunct, ca un sistem de scripeţi: Fetiţa metalistă pare oaia neagră a Familiei Addams, are un aer gotic, dar este inofensivă, iar Regizorul de film (în travesti) acumulează clişeele din cinematografia est-europeană. Istvan Teglas este fascinant în strălucitorul Istvang, dar şi într-o serie nesfîrşită de personaje cu cîte o singură apariţie (cîntăreţ de cabaret german, dansatoare de muzică populară maghiară, vedetă feminină de film, timpul care curge înapoi etc.). Cezar Antal este un muzician efervescent, care vine tot din trecut. Florentina Ţilea este reportera sexy şi stupidă. Prin spectacol bîntuie al Doilea Război Mondial: avioane, lumini, sunete, Hitler. Prin spectacol bîntuie şi prezentul, deziluzionant, cu sărăciile şi fericirile purtate în sacoşele de la Lidl. Un spectacol al prezentului despre un trecut care nu se poate uita. 

Şi ursuleţul de pluş care ciocăne la uşă şi sfîrşeşte în Vistula? Afrim avea nevoie de un pluşat, ca în fiecare dintre spectacolele sale, dar aici este vorba de (încă) o vibraţie grotescă a istoriei, o fantomă a celui de-al Doilea Război Mondial, „încarnată“ într-un obiect inofensiv. Este rezultatul unei negocieri privind convieţuirea cu traumele trecutului care pot fi, totuşi, dominate (aruncate în Vistula). Sau, cum spune Regizorul de film, „să nu-mi zică cine ştie ce critic de la coada vacii că las spectatorul fără nici o speranţă“. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: A. Gîndac, R. Afrim