2 x 9G
● Dragoste şi informaţie, de Caryl Churchill, regia şi traducerea textului: Irina Crăiţă-Mîndră, scenografia: Cezarina Iulia Popescu, coregrafia şi mişcarea scenică: Ştefan Lupu, muzică originală şi sound design: Alexandru Suciu, video design: Iustin Surpanelu, Mihai Apostu, Dimitris Palade, light design: Cezarina Iulia Popescu, Cristian Ciopată, cu: Voicu Aaniţei, Alex Călin, Nicholas Caţianis, Cristina Drăghici, Dana Marineci, Lavinia Pele, Teatrul Naţional Bucureşti.
Spre finalul stagiunii trecute, Teatrul Naţional din Bucureşti a prezentat două premiere, produse de Centrul de Creație și Cercetare „Ion Sava“ în programul „9G la TNB“, destinat tinerilor creatori de teatru: Dragoste şi informaţie şi Război. Sînt spectacole diferite ca tematică, dar care identifică dezumanizarea ca simptom al lumii contemporane.
Cu o structură modulară flexibilă, construită dintr-o serie de piese scurte, autonome şi uneori absurde, fiecare un embrion narativ dezvoltat doar cît să configureze rudimentar o situaţie, Dragoste şi informaţie, text al britanicei Caryl Churchill, panoramează efectele „simbiozei“ dintre omul contemporan şi informaţie. Practic, informaţia funcţionează astăzi ca un drog care controlează viaţa utilizatorului. Tehnologia – telefoanele, computerele şi comunicarea via e-mail/Messenger/Facebook/Twitter – modifică substanţial viaţa cotidiană astfel încît interacţiunea umană este drastic limitată sau intermediată de gadget-uri şi Internet (ecranele sînt alter ego-uri ale unor personaje depersonalizate şi chiar desexualizate). Una dintre piese conturează o apocalipsă a umanului: personajul se îndrăgosteşte de o aplicaţie pentru mobil care îi oferă „dragoste“. Dar există şi alte raporturi între om şi informaţie, de la cele din sfera privată – dragostea se măsoară în cantitatea de informaţii culeasă de pe Internet despre „obiectul“ iubirii – la cele profesionale – concedierea se face impersonal, printr-un e-mail, angajatorul fiind incapabil să relaţioneze direct cu angajatul. Tuşa de absurd a scriiturii are uneori rădăcini în realitate: bărbatul care nu-şi mai recunoaşte soţia – de fapt, nu reuşeşte să identifice relaţia dintre ei – seamănă cu unele cazuri descrise de neurologul Oliver Sacks în studiile sale.
Regizoarea Irina Crăiţă-Mîndră dă acestui text fragmentar şi eliptic ca narativitate o expresie pe măsură, chiar dacă uneori stîngace: un spectacol-performance minimalist. Spaţiul scenic are în centru un cub gol ca o cameră de detenţie: este aici ideea unui prizonierat mental (obsesia informaţiei) în care individul intră de bunăvoie, avînd ca rezultat vidarea personalităţii sale, a sentimentelor, a capacităţii şi nevoii de a relaţiona. Actorii fac din personaje – febrile sau statice, mai degrabă umanoizi decît oameni – un ansamblu de singurătăţi robotizate. Există astfel o coerenţă între text şi spectacol, scriitura îşi găseşte expresia corectă, asumat mecanizată, poate un pic monotonă de la un punct încolo.
Întoarcerea tatălui risipitor
● Război, de Lars Norén, traducerea: Carmen Vioreanu, regia: Lorena Zăbrăuţanu, scenografia: Maria Nicola, video: Radu Spiridon și Ionuț Grama, cu: Oana Predescu, Iulia Poptean, Eliza Păuna, Paul Radu, Elias Ferkin, Teatrul Naţional Bucureşti.
Dacă în Dragoste şi informaţie este explorat prezentul – actuala epocă a hipertehnologiei –, în Război, dramaturgul Lars Norén refuză stabilirea unui timp concret în favoarea unor circumstanţe generale care configurează orice conflict armat. Este un timp al războiului. Întors de la război – oricare ar fi el, oricum unul crunt, dezumanizant, aşa cum sînt toate –, tatăl găseşte acasă un alt cîmp de luptă pe care s-au petrecut grozăvii. Familia – soţia şi două fiice – a supravieţuit sărăciei şi abuzurilor, psihice şi fizice, pe care armata – proprie sau/şi inamică, nu contează – i le-a produs. Se mai poate coagula această familie?
Lars Norén scrie despre războiul de dincolo de front, pe care îl poartă mai ales femeile, victime fără să li se recunoască sacrificiul (eroii de război sînt bărbaţi, femeile violate de soldaţi nu pot fi eroizate, remarca scriitorul Cătălin Mihuleac în romanul America de peste pogrom). În Decojind ceapa, Günter Grass scrie despre refuzul familiei sale, în special al mamei, de a povesti prin ce a trecut (de cîte ori a fost violată) în timpul războiului. Uitarea, dacă este posibilă, permite victimelor să-şi continue viaţa. În piesa lui Norén, tatăl se autoeroizează – „vin de la război, care nu a fost chiar o vacanţă“ – şi pretinde de la familia sa revenirea la viaţa anterioară, în care el are rol dominant. Dar dacă el pare să poată recupera ceva din normalitatea vieţii, soţia şi fiicele sale nu pot din cauză că lupta lor – pentru supravieţuire – nu s-a terminat. Abuzate şi înfometate, ele au reuşit să trăiască făcînd alegeri pe care nu le mai pot schimba: un alt bărbat, fratele soţului (Paul Radu în rol de salvator exploatator) pentru mamă (o martiră imperfectă – nevoia i-a ascuţit pragmatismul – jucată de Oana Predescu) şi cea mai veche meserie din lume pentru fiica cea mare (Iulia Poptean joacă un personaj redus la instinctul supravieţuirii). Doar fiica cea mică (Eliza Păuna conservă abil candoarea personajului) rămîne încă un copil care are puterea să treacă peste propria traumă, citind la nesfîrşit Jurnalul Annei Frank. Orb fizic, dar mai ales mental – trimiterea la mitologia greacă este clară, la orbire seamănă cu Oedip, la modul cum este primit acasă, cu Agamemnon – tatăl (Elias Ferkin creează cu subtilitate un tiran înfrînt) se dovedeşte neputincios, incapabil să înţeleagă, şi eşuează în reconstrucţia familiei. Războiul nu poate fi vindecat.
Spectacolul regizoarei Lorena Zăbrăuţanu serveşte textul lui Norén, prezentînd auster iadul terestru – acelaşi cub gol ca mai sus (în programul „9G“, în prima fază de producţie, creatorii au acces la magazia de decoruri a TNB, fără a primi fonduri pentru scenografie) „adăposteşte“ casa-conflict. Spaţiul este frust configurat şi întunecos, scenele sînt despărţite audio de un rock ameninţător (sunetul războiului, poate prea des invocat), actorii joacă detaşat, ca nişte umbre. O postapocalipsă: sfîrşitul compasiunii.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Florin Ghioca
