Cum să obţii un grant

Cînd am fost recent în Muntenegru, m-am cazat la o mică pensiune şi am întrebat dacă au Internet. "Bineînţeles că da" " şi-a făcut reclamă doamna mare şi veselă care ţinea pensiunea, dar cînd am încercat să mă conectez, nu funcţiona. Am cerut ajutor şi ea s-a dus după siberianul care locuia cu soţia lui un etaj mai jos. "El ştie engleză" " a strigat în timp ce se grăbea în jos pe scările de piatră îngheţate. Un tînăr scund, vioi şi prietenos a intrat şi a încercat să mă conecteze. Dar tot nu a reuşit, aşa că am sfîrşit afară, pe terasă, singurul loc (în afară de camera lui) unde semnalul wireless funcţiona. Am stat acolo ore întregi, în pofida frigului şi a ploii şi m-am informat despre Siberia. Am aflat că e programator şi lucrează pentru o companie spaniolă. Cînd l-am întrebat cum reuşeşte să facă asta din Muntenegru, mi-a răspuns: "Internet… Skype…". Oleg Seveliov este din Tomsk, un oraş universitar undeva în Siberia. Ştiam de Tomsk din Rough Guide to Russia, ediţia de anul trecut. Am citit că încă există case de lemn rămase în picioare, spre deosebire de Nijni Novgorod, singurul oraş de provincie rusesc pe care îl ştiam şi în care guvernatorul lui Putin a avut o politică de demolare a tuturor caselor de lemn. Tomsk se află pe ruta TransSiberianului " o călătorie de şapte zile pe care mi-am dorit întotdeauna s-o fac " şi se pare că are cîteva milioane de locuitori. Doamna cea durdulie a apărut apoi să ne servească prînzul (varză rece, friptură fierbinte) pe care l-am mîncat cu poftă, dar de care prietenul meu siberian nu s-a atins. Mi-a explicat că mănîncă doar fructe proaspete, legume, nuci şi peşte " ceea ce explică de ce arăta atît de tînăr şi sănătos. Mi-a spus mai apoi că soţia lui este fotograf. Eram de acum conectaţi la Internet şi am putut să-i vedem fotografiile online; le puteţi vedea cu un click aici: http://shevelyova.com/ portfolio/index.php?album=work+in+progress%2Fchildren+of+gypsies. Oleg mi-a spus că fotografiază copii romi în Muntenegru şi ştiam cît de dificilă este această sarcină; e nevoie de multă răbdare şi de un anume tip de abordare, pentru a putea cîştiga încrederea comunităţii lor, pentru a-i putea fotografia în rutina cotidiană. Or, de fiecare dată cînd am fotografiat eu însumi copii din această etnie, ei se apucau de interpretat în faţa camerei şi totul devenea un mare spectacol. Distractiv, dar nu interesant cu adevărat. Cînd am văzut fotografiile soţiei lui Oleg, am fost surprins: sînt incredibile, pline de culoare, umor şi acţiune. Arată viaţa cotidiană a romilor, aceeaşi în Muntenegru ca în întreaga Europă Centrală şi de Est. Mi-am dat seama că acele fotografii sînt importante pentru că portretizează o minoritate mare şi neînţeleasă, într-un fel care nu e nici detaşat, nici sentimental, nici senzaţional (capcanele în care adesea pot cădea aceste tipuri de fotografie). Dacă ar fi putut fi văzute într-un context normal, precum o expoziţie, lumea şi-ar da seama că ţiganii sînt nişte oameni obişnuiţi pe care întîmplarea îi face să trăiască într-o sărăcie cruntă. Dacă priveşti cu atenţie situaţia lor, realizezi că problema principală ţine de accesul dificil la servicii şi angajare. Au fost excluşi social, din şcoli şi afaceri, vreme de generaţii, iar pentru a justifica excluderea, ceilalţi tind să dezvolte prejudecăţi " precum "ţiganii vor să trăiască în mizerie" sau "nu vor să-şi trimită copiii la şcoală". Doar o schimbare de atitudine, o dorinţă de a asculta şi învăţa de ambele părţi vor putea iniţia lungul proces al reconcilierii. O altă prejudecată comună este aceea că "ţiganii nu sînt oameni" şi eu cred că poate fi contestată tocmai prin fotografii ca acestea. Ştiind ce viaţă grea ai ca fotograf, am întrebat dacă soţia lui Oleg lucrează pentru cineva. Am aflat repede că nu este plătită sau finanţată şi că acest proiect fotografic este făcut din pasiune. Am alunecat apoi într-o rutină veche, legată de ceea ce fac de ani zile: sfătuiesc oamenii despre cum pot să obţină un grant. Mi-am petrecut o bună parte a anilor ’90 în activităţi de strîngere de fonduri, iar acum învăţ mediul de afaceri din România cum să aplice pentru fondurile structurale europene. După un timp, am primit un e-mail foarte politicos de la Oleg, în care mă întreba dacă voi scrie un articol despre asta, ceea ce fac acum. Există mii de fonduri în lume şi există o regulă de aur care " cred eu " este valabilă pentru toate: trebuie să înţelegi care sînt scopurile donatorului. De ce acordă acesta fondurile? Ce speră să obţină? Este vital să ştii asta pentru că, dacă înţelegi scopul lor, poţi să-ţi dai seama repede dacă proiectul tău se potriveşte: îl va ajuta pe donator să-şi atingă obiectivele? Dacă ştii asta, poţi decide dacă merită să aplici. Dacă răspunsul este da, atunci ai o propunere foarte solidă, pe care ar trebui să o susţii cu determinare: continuă să aplici, chiar dacă eşti respins în primă instanţă. Donatorii sînt întotdeauna în căutarea unor proiecte bune, chiar dacă nu fac întotdeauna reclamă acestui fapt. Unii donatori ştiu exact ce vor să obţină şi au toate procedurile bine definite, precum şi o listă de furnizori încercată şi verificată. UE, Banca Mondială, UNDP şi USAID fac parte din această categorie. Poţi vedea ce vor printr-o simplă consultare a website-urilor. La modul general, toţi urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi economice în ţările în curs de dezvoltare, printr-o uriaşă varietate de programe. Marii donatori cred, de asemenea, că organizaţiile nonguvernamentale şi de caritate pot transforma fostele state comuniste, la fel cum credeau marii filantropi englezi din secolul al XIX-lea. Cu toate că ideea nu a fost confirmată în practică, această speranţă înseamnă totuşi că există fonduri imense la dispoziţia acestor organizaţii. Este important să realizezi şi că donatorii au mai multă nevoie de tine decît ai tu de ei: fără propuneri şi oameni care să pună în practică proiectele, donatorii nu pot să realizeze nimic. România are alocate 32 miliarde de euro din fonduri UE şi există acum bani pentru aproape orice fel de activitate economică imaginabilă. Din păcate, cei mai mulţi nu au nici cea mai vagă idee pentru ce sînt alocaţi aceşti bani, ce fel de proiecte sînt dorite şi cum să aplici (fondurile nu au fost promovate cum ar fi trebuit). Drept urmare, aproape toţi aceşti bani rămîn necheltuiţi, iar în momentul în care media va realiza cît de mulţi bani pierde România, va apărea un scandal major. Dar asta este o altă poveste. Cum rămîne însă cu donatorii care nu îşi promovează public oportunităţile de finanţare? În mod surprinzător, aceştia sînt numeroşi şi variază de la companii şi ambasade, la trusturi de familie care susţin o serie de proiecte caritabile pe termen lung sau "pet projects", poate fonduri care nu au staff-ul necesar pentru a fi promovate sau pentru a evalua un număr mare de aplicaţii. Am dezvoltat mai demult un site " www. thelandiswaiting.ro " care lista sute de organizaţii donatoare şi există şi alte site-uri care oferă un asemenea serviciu. Mai toate ambasadele statelor mari au la dispoziţie ceea ce se cheamă "fonduri discreţionare", pe care le pot cheltui pe proiecte despre care cred că le-ar ridica profilul sau vor produce vreo schimbare socială. Cu această informaţie în minte trebuie să te gîndeşti ar putea fi proiectul meu interesant pentru ambasada X? De ce ar vrea să susţină proiectul? Există vreun potenţial de publicitate pentru ei? Din experienţă proprie, ambasadele vor susţine ocazional proiecte în care cred cu adevărat. Am primit odată un grant al Ambasadei Marii Britanii din Bucureşti pentru a face un film care provoca stereotipiile legate de romi. Puteţi vedea filmul aici: http://www. productive.ro/The-Land-is-Waiting-s49.htm. Aceasta mă aduce iar la Oleg şi la soţia lui. Punctul meu de plecare a fost acela că fotografiile ei erau importante, prin urmare ar fi trebuit văzute de cei care iau decizii, de ziariştii şi de intelectualii din Muntenegru, fiind destul de bune pentru expoziţii prin Europa (poate chiar prin lume). Dar cine ar finanţa aşa ceva? Şi cum aş fi putut eu să-i sfătuiesc, avînd în vedere că nu ştiam nimic despre donatorii din Muntenegru? Ceea ce pot să spun însă este că se găsesc bani pentru un proiect ca acesta în orice ţară în curs de dezvoltare. Marii donatori (ONU, USAID, UE) sînt prezenţi în Muntengru într-o formă sau alta şi toţi au încercat să îmbunătăţească situaţia romilor în ţările în curs de dezvoltare, din nefericire cu un impact scăzut. Dar e posibil ca şi procedurile de aplicare să fie complicate, fondurile lor să fie direcţionate către organizaţii mari şi stabile (poate s-au creat deja relaţii comode) sau ca donatorii să fie atît de marcaţi de propria birocraţie încît să ignore adesea proiectele bune, din tot felul de motive greşite (din păcate, asta pare că se întîmplă de multe ori cu ajutorul internaţional). Pentru prietenii mei ruşi cel mai bun lucru ar fi să viziteze ambasada Rusiei la Podgoriţa, capitala Muntenegrului, şi să ceară un grant. Suspectez că prima reacţie a ambasadei ar fi una de surpriză. Ar spune probabil: "noi nu acordăm granturi... nu ni s-au mai cerut niciodată înainte... ne pare rău, nu vă putem ajuta". Reacţie previzibilă, deoarece multe dintre ambasade nu vor să se ştie că dispun de asemenea fonduri şi adesea nici nu ştiu cum să le folosească. Dar nu aş renunţa. Dacă ştii că proiectul este în interesul lor, atunci ar trebui să continui să încerci să-i convingi. Se poate presupune că, pentru ceva atît de neobişnuit precum finanţarea unei expoziţii, ambasada rusă ar trebui să ceară permisiunea Moscovei, iar procesul ar putea dura luni întregi, aşa că e momentul să treci la pasul următor: să aplici la alte ambasade. Aş spune că de departe cel mai greu lucru în obţinerea unui grant este să începi şi să-ţi păstrezi entuziasmul. Să nu renunţi. Un alt pas neaşteptat de dificil este expunerea proiectului într-o formă scurtă, clară şi orientată pe obiective. Este vital ca proiectul tău să aibă un scop cît se poate de clar şi tangibil şi să nu îl complici cu alte lucruri. Cînd oamenii ştiu că sînt fonduri disponibile, tind să se gîndească la mai mult decît pot organiza, sperînd probabil să obţină cît mai mult de la donator. Acest lucru este riscant şi cel mai bine este ca proiectul să rămînă cît de simplu posibil. Mă surprinde adesea faptul că mulţi oameni care fac proiecte interesante nu cred că sînt eligibili pentru un grant, sau puţini oameni ştiu de aceste posibilităţi de finanţare. De asemenea, mă mir cît de mulţi cred că întregul proces este corupt (mai ales în estul Europei, unde teoria conspiraţiei o duce foarte bine). Dar este incredibil cît de multe granturi există, cît de multe activităţi (sociale, economice, de mediu, culturale, ştiinţifice) ar putea fi eligibile pentru granturi. Şi experienţa mi-a arătat că de cele mai multe ori donatorii se plîng că primesc propuneri învechite şi sînt mereu în căutarea unor proiecte noi. www.productive.ro/blog traducere de Cristian GHINEA