Dilematici de pretutindeni, vă ascultăm

Ei bine, la noi, la români, bătrînețea e și mai grea și mai urîtă decît la alții.

Vă scriu pe calea aceasta pentru că ştiu că sînteţi toţi trei contribuitori sau cel puţin cititori ai Dilemei vechi. Am primit cartea dumneavoastră de Crăciun, de la părinţii mei, cu menţiunea: „Să mai vezi şi tu părerile noastre“.

Pînă pe 9 mai, orice autor din România - indiferent că este profesionist sau amator, jurnalist sau blogger, se exprimă prin cuvînt sau prin imagine, publică pe platforme tradiționale ori exclusiv în mediul digital - este invitat să aplice la programul Bursele Superscrieri/Avon.

Stimate domnule Biro, am citit cu neplăcută surprindere articolul dvs. publicat în numărul 333 al revistei Dilema veche, intitulat „Clovnerism militant de operă“, în care, la un moment dat, spuneţi: „La noi la Cluj, Filarmonica s-a salvat de la faliment prin iniţierea unei suite de concerte de soundtrack-uri Star Wars şi James Bond. Mai bagă la derută (s. m.) cîte un Dvořák (aceasta este grafia corectă a numelui, n. m.), să vadă dacă se prinde lumea.

Mai e foarte puţin şi voi fi din nou acasă, la Constanţa. Cine e născut la un mal de mare şi e ispitit apoi de gîndul ucigaş al înstrăinării e condamnat pentru tot restul vieţii la dor profund de marea lui. Va fi tot numai o rană. Şi să mai fii şi rac, să depinzi de plaja încinsă, de soare, de apă şi de luna ce se reflectă în ea...

Dacă stai să te gîndeşti, fotbalul, care este unul dintre cele mai practicate sporturi din lume, este şi cel mai mediatizat. Cred că este şi unul dintre cele mai uşoare sporturi din lume, în comparaţie cu altele. Se ştie sigur că încă din epoca „peşterilor“ oamenii ştiau să dea cu piciorul în minge, trimiţînd-o într-o oarecare direcţie.

De cînd hîrtia a pierdut monopolul informaţiei şi al divertismentului, nu mai avem linişte. Undele radio, imaginea au detronat Cartea. Sîntem mai sprinţari, eterici şi volatili. Fără siguranţa literei tipărite, fără minunatul popas dintre rînduri, ne

Sînt de acord cu dvs. că, de dragul unui anticomunism de paradă, numeroşi oameni de cultură români trec cu prea mare uşurinţă peste antifascismul necesar ...

Din motive reale şi inutil de explicat, abia ieri-seară am reuşit să citesc articolul scris de Radu Cosaşu în revista Dilema veche, „Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate“.

De fapt, blogul şi forumul sînt mijloace de socializare sau, în cel mai bun caz, unelte de comunicare pasivă. Unii le folosesc ca instrumente pentru dezvoltarea sau exersarea notorietăţii, alţii pentru informare, iar cei mai mulţi pentru luptă. Desigur, unele bloguri sau forumuri serioase, dincolo de gîlceava sau cearta de vorbe pe care o găzduiesc uneori, au o importantă funcţie informativă.

Dezbaterile sînt binevenite întotdeauna. Istoria o confirmă! Dacă ne referim cu precădere la poporul grec şi la cel roman, vom vedea că întrebările abundau, iar rezolvarea lor – de multe ori aproximativă – nu întîrzia să apară. Omul antic era ceea ce trebuia să fie: bun cunoscător al propriilor limite. Din acest motiv, Aristotel îi îndemna pe tineri să nu depăşească cu nimic măsura!

Am citit cu interes articolul fostului meu coleg şi, sper, în continuare prietenului meu George Rîpă, privitor la recentul incident din largul coastelor Fîşiei Gaza, publicat în numărul 330 al Dilemei vechi. Un fidel adept al neo-conservatorilor americani, George le-a copiat toate principalele teze ideologice privitoare la conflictul israeliano-palestinian.

Am 26 de ani, sînt din Iaşi, şi am venit în Capitală acum un an şi jumătate pentru „o viaţă mai bună“, pentru „construirea unei cariere“. Lucrez în marketing, în industria bunurilor de larg consum şi activitatea mea are ca rezultat o spălare pe creier a maselor, inducerea unui comportament de consum. Vînd oamenilor lucruri de care nu au nevoie. Ataşez produsul de emoţiile şi dorinţele lor, condiţionîndu-i să-şi procure fericirea din bunuri, astfel încît corporaţia să facă profit.

Cu ceva timp în urmă aţi dedicat un număr întrebărilor „De ce să plecăm din România?“, „De ce să rămînem?“. Pentru cei care s-au hotărît să rămînă, printre ei numărîndu-mă şi eu, ar fi interesant de discutat, de stabilit, de evaluat care sînt relaţiile lor cu România, cu statul român şi instituţiile sale publice, mai exact Stat vs cetăţean, tot se discută azi despre revizuirea Constituţiei.

Nu aş dori să mai aud că persoane cercetate de DNA ar fi modele pentru societate. S-a spus pe sticlă. S-a tot vorbit despre simţul civic, care se pare că este pe cale de dispariţie în societatea noastră. Tot de la cap ar trebui să se înceapă şi în această privinţă. Adică de la autorităţi.

Concordia discors este maxima latinească ce defineşte cel mai bine controversata Lege a educaţiei. O lege care ar trebui să jaloneze viitorul educaţiei al cărei prezent îl ştim şi care din păcate nu e aşa cum ni-l dorim.

Monumentele lui Brîncuşi sînt încă o dată nedreptăţite, iar reparaţia nu o văd posibilă…

Mi-a plăcut observaţia dlui Sever Voinescu despre relevanţă, observaţie pe care o consider foarte adevărată, deşi nici el nu oferă o soluţie oarecare. Da, tuturor ne-a căzut în cap cărămida relevanţei, toţi căutăm utilitatea, fiecare se simte nici mai mult, nici mai puţin decît dator să strige „La subiect!“.

Domnule, cît de des îi declaraţi soţiei admiraţia? Doamnă, cînd îi arătaţi soţului admiraţia dvs.? Părinţi, de cîte ori le spuneţi copiilor că îi admiraţi?

Totul a mers bine în primii treizeci şi ceva de ani ai vieţii mele. Catalogul nu se deschidea prea des la E, numele meu era uşor de pronunţat, de ortografiat, de reţinut. Nevasta s-a bucurat şi ea să-mi preia numele – nu ştia săraca ce dezamăgire o aşteaptă. Nici chiar străinii nu mi-l poceau prea tare.

Din capul locului vă spun că sînt profesoară recent pensionată, aşa că veţi deduce că pregătirea mea şcolară (la toate nivelurile) s-a desfăşurat în „regimul de tristă amintire“ (altă exprimare la modă din noul limbaj „de lemn“), cu toate inepţiile sale, însă cu o mult mai structurată organizare a învăţămîntului.

Să o recunoaştem cu toţii că, dacă mitocanului i-am spune mereu că-i mitocan, nu s-ar mîndri cu asta, şi am trezi în el, poate, dramul de bun-simţ şi de onoare. Pe prost şi pe mitocan îi deranjează cel mai mult să le arătăm cum îi percepem.

De ce nu? Păstrînd proporţiile relativ la inamovibilitatea judecătorească (deh!, nu sîntem o putere în stat), şi profesorii, carevasăzică, ar putea cere acest drept.

Se ştia de mult timp că Messi e cel mai bun, returul meciului Barcelona-Arsenal în care argentinianul a marcat patru goluri a fost o dovadă în plus, nu neapărat confirmarea acestui gînd.

De multe ori cred că trăiesc într-un fel de glob de sticlă, înconjurată de familie, prieteni şi alţi cunoscuţi dragi, deci de un grup de oameni inteligenţi, educaţi, profesionişti, dornici de reuşită, dar prin mijloacele normale oriunde în lume, însetaţi de călătorii şi cunoaştere, sensibili măcar la o formă de artă, dacă nu la mai multe.

…Se apropie vacanţa forţată: Guvernul ne trimite acasă, nu ne plăteşte, dar zice că noi o să facem materia. Care materie? Pare-mi-se că, de la un timp, parcurgerea materiei e cel mai puţin important lucru. Poţi să nu vii la ore, sau să vii şi să nu faci nimic, dar tragi matale trei activităţi literar-artistice cu elevii, şi păcatele ţi se prescriu.

Am să risc să folosesc acest titlu (demn de o televiziune comercială) pentru a trage o concluzie – fie ea şi personală – în urma desfăşurării următorului „eveniment“ şcolar: o mică serbare cu măşti la clasa a V-a. Fiind proaspăt desemnat diriginte al acestor copii, am cedat uşor dorinţelor lor – celor cărora, nu-i aşa?, le eram un „al doilea părinte“ – de a socializa şi într-un cadru mai puţin formal: un bal mascat.

S-au uitat expresiile „înţolit“ şi „pus la patru ace“. Învăţătură de la tatăl meu: aşază un bărbat îmbrăcat în salopetă, dar cu pantofii strălucind, alături de altul îmbrăcat la patru ace, dar cu pantofii scîlciaţi şi/sau murdari.

Îmi permit să vă atrag atenţia asupra unei greşeli strecurate în articolul „Plictis“ al dlui Sever Voinescu din nr. 319.

Poate că atunci cînd ne gîndim la un om care nu are calităţi împărtăşite de cei din jur folosim abuziv expresia „prost-crescut“. S-ar zice mai degrabă că un astfel de om nu este crescut, ci a crescut, iar cum a crescut ştie numai întîmplarea. Într-adevăr, un om bine-crescut ne produce plăcere cînd îl avem în preajmă.

Dacă stai să-i asculţi, te-apucă mila: toţi sînt contra gropilor din asfalt, nimeni nu vrea să le simtă în şale (şi amortizoare), nici măcar un suflet de om nu-i de partea lor.

Începînd cu 2006, ICR Viena a iniţiat cea mai spectaculoasă platformă de promovare a jazz-ului românesc.

● Asfinţitul privit de pe Dunga Gorganului, printre sînziene şi margarete pîrguite, în soarele verii; ● Mirosul pădurilor de brad din Retezat; şi toate pădurile lăsate în pace de securea omenească;

Dragă dle Sever Voinescu, În legătură cu articolul dvs., „Generaţii pierdute“, din Dilema veche nr. 313, plec de la ultima afirmaţie: „Şi m-am întrebat care dintre cele două generaţii are dreptul să spună despre cealaltă că e pierdută“. Vă urmăresc mereu în această revistă, la TV etc.

Pentru omul de pe stradă, fie el amator de dilemele din Dilema veche (oricît de multe pretenţii ar cultiva de la propria persoană), dar, evident, mai ales de la ceilalţi, acesta îmi pare a fi un subiect pretenţios, iar comentarea – îngroparea orgoliului. De aceea sugerez, post factum, o simplă înscriere ca într-un bilet de trimitere de la medicul de familie. Pur şi simplu: „Bolnavul: prenume = Limba, nume = Română, se trimite pentru stabilire de diagnostic“. Acesta urmînd să fie impus de anamnez

În ultimul deceniu, din cauza mediatizării anumitor personaje şi a anumitor tipuri de divertisment, vocabularul şi conştiinţa publică s-au îmbogăţit cu o culegere de zicale şi sintagme care mai de care mai lipsite de substanţă. Cu toate acestea, unor expresii li s-au atribuit semnificaţii profunde, iar personajele emitente au primit gratularea şi simpatia publică.

Regăsesc în acest articol idei şi contexte despre care şi eu am aceleaşi păreri, însă se încheie cu un derapaj spre idilic cînd admiraţi şi susţineţi mediul uman şi natural din firmele cu 5-6 angajaţi. Găsesc că ceea ce spuneţi despre aceste întreprinderi este ceea ce v-aţi dori să fie, şi nu ce aţi „întîlnit ca singura atitudine firească faţă de muncă“.

Stimate domnule Pleşu, Cunoscîndu-vă spiritul dilematic declarat, îmi permit, cu politeţea care se impune, să vă combat parţial teza din ultimul articol, avînd de partea mea argumentul unei neplăcute experienţe personale.

Într-adevăr, utopie. Dar o utopie frumoasă la care au visat şi alţii, nu numai comuniştii: „Faceţi ca-n astă lume, să aibă parte dreaptă, egală fiecare şi să trăim ca fraţii“. Idealism pur. Păi, cum poate fi frate animalul-om cu omul-animal?

Întrebarea generică „Religie cu înlocuitori“? naşte confuzie. Ce să înţelegem? Este vorba că într-o anumită religie introducem înlocuitori sau că înlocuim o religie cu o alta, una tradiţională cu una nouă? În primul caz s-ar părea că profesorul Asma înlocuieşte păcatul strămoşesc cu păcatul verde, sau decalogul poruncilor divine cu setul de norme impuse de ecologism ori, în fine, idealul fericirilor creştine cu un neo-ideal la care visează ecologismul.

Excelentă iniţiativa Dilemei vechi de a evoca şi rediscuta marxismul. Cei care trăiesc în perimetrul geografic al experimentării acestui mit politic sunt cert în măsură să judece această ideologie, care a fost categoric cel mai mare eşec doctrinar al istoriei.

1) Reverberare – rescrierea verbelor ce fac obiectul eratei unei cărţi. 2) Ostentaţie – tentaţia osului în politică.

Şi eu, ca şi toţi cei implicaţi în activitatea de jazz, cred că am o responsabilitate: cel puţin să încerc să îndrept cîteva lucruri care pot distorsiona percepţia unora în ceea ce priveşte subiectul „Starea jazz-ului“.

Nu pot să scriu despre Miles Davis decît confesiv, visceral, din postura nocturnă a insomniacului care-şi cultivă, cu narcisim moderat, sper, biografia.

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an.

Nu ştiu care este starea actuală a jazz-ului, pentru că sînt mulţi ani de cînd n-am mai ţinut legătura cu subiectul. Dar în tinereţe am frecventat cu rigoare anuală, cele patru zile şi nopţi ale săptămînii festivalului de primăvară, de la Sibiu, pe atunci, singurul.

A fost aşadar şi vremea pentru „Starea jazz-ului“ la Dilema veche. Ceva îmi spune că mulţi dilematici o aşteptau de mulţi ani, căci ce poate fi mai dilematic decît improvizaţia (fără musai perfecţiune), călătoria (fără musai traseu). În plus, precum s-a văzut şi precum se simţea în aer, mulţi dintre cei ce scriu şi citesc Dv sînt nu amatori ocazionali, ci foarte buni cunoscători de jazz.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit: mie chiar îmi place, şi nu de azi sau de ieri, ci de peste 40 de ani. L-am ascultat şi apreciat în toate formele şi formulele prin care s-a manifestat, la noi şi aiurea, am încercat să-l înţeleg în baza brumei de educaţie muzicală (Şcoala Populară de Artă, clasa pian să trăiască!) de care am beneficiat.

Cu îngăduinţa dvs. o să-mi permit şi eu un punct de vedere. Într-adevăr, oriunde s-ar afla cetăţenii români, indiscutabil că au aceleaşi drepturi pe care le avem fiecare dintre noi. De altfel, nu credem că dl Mîndruţă a dorit să nege aceste drepturi ale românilor din diaspora.