Acest trebuie să citească

Stimată redacţie,

În nenumărate rînduri, aş fi vrut să vă scriu stimulată de temele abordate în revistă, dar cea din nr. 314 este mult prea ofertantă (deja un neologism din trendul actual) pentru a nu-mi provoca oarece observaţii.

Din capul locului vă spun că sînt profesoară recent pensionată, aşa că veţi deduce că pregătirea mea şcolară (la toate nivelurile) s-a desfăşurat în „regimul de tristă amintire“ (altă exprimare la modă din noul limbaj „de lemn“), cu toate inepţiile sale, însă cu o mult mai structurată organizare a învăţămîntului.

Exista „învăţămînt primar“ (pe care eu, personal, l-am finalizat cu un examen de absolvire), apoi cel „gimnazial“, de 3-4 ani (finalizat, ani în şir, tot cu examen de absolvire – în cazul meu). După acest segment, generic numit „şcoală generală“, elevul se îndrepta spre liceul teoretic, cu perspectiva facultăţii, sau spre şcoala profesională, dacă vroia să-şi însuşească o meserie. La aceste trepte se intra cu examen de admitere şi, nu de puţine ori, la şcoala profesională se intra mai greu decît la liceu! După liceu era obligatoriu examenul de bacalaureat/de maturitate, cu cîte 7-8 materii (în funcţie de profil: real/uman). Era un examen greu, foarte greu, erai „fruncea“ dacă luai media 8-9. Nota 10 la bacalaureat era de domeniul visului! Apoi te duceai să dai examen la facultate, fiecare după aptitudini, dorinţă şi ştiinţă!

Pentru că asta era: ştiinţă! După finalizarea tuturor treptelor de şcolarizare, aveai însuşită ştiinţa de a învăţa ceea ce se cerea la admiterea în facultate: fără meditaţii, fără programe speciale de consultaţii sau pregătire suplimentară în şcoală sau de către facultăţi. Această „ştiinţă“ nu o mai are învăţămîntul „pre-universitar“ de azi. „Hiba“ porneşte de la cele circa şapte versiuni ale legii învăţămîntului, de la programele scandalos de stufoase şi, pe cale de consecinţă, de la manuale, care nu mai sînt „uneltele“ elevului.

Toţi profesorii se plîng de cele de mai sus, dar nu am mai auzit de nici o revendicare sindicală în acest sens. Dar asta-i deja o altă poveste! Prin urmare, de ce este limba noastră în această „stare“?

În primul rînd, pentru că nu se mai citeşte. Segmentul „lectură“ în predarea limbii şi literaturii române este tot mai „opţional“. Cîţi profesori mai cer „caietul de lectură suplimentară“, cîţi mai verifică dacă cele fişate în el au fost citite, cîţi îl mai „notează“, în plus sau în minus, pe elevul „cititor“?

Mie, personal, mi-a plăcut întotdeauna să citesc, de copil (chiar şi cu lanterna, sub plapumă!), dar erau şi cărţi pe care eram obligată să le parcurg, deşi nu-mi plăceau. De două ori am fost prinsă în „ofsaid“ şi profesorii m-au sancţionat: un 4 în şcoala generală şi un 3 în liceu. Evident că nu mi-a căzut bine, dar m-am învăţat minte şi aceasta mi-a prins bine la facultate, cînd lecturile „grele“ au fost mai frecvente. Prin urmare, elevul trebuie să citească: de aici învaţă vocabular, ortografie, figuri de stil, reguli gramaticale. La început inconştient, apoi raţional şi ştiinţific.

Acest trebuie să citesc pare că nu este însuşit de mare parte dintre „vorbitorii“ limbii noastre.

Îmi vin în minte acum o serie de secvenţe din filmele străine (americane, mai ales), în care scenele de şcoală arată elevi citind, comentînd şi polemizînd cu textul în faţă (text pe care profesorul îl indicase în ora anterioară). Prin urmare, lectura a dus la exprimarea orală, liberă. Lucru care – s-o recunoaştem – nu prea se întîmplă în şcolile noastre (dintre cei trei profesori pe care i-a avut fiul meu la şcoală, unul singur avea această practică şi era şi cel mai preţuit de către elevi!). În societatea de azi, mai ales cea românească, bulversată de schimbări dramatice, cu familii prinse la serviciu sau preocupate de grijile zilnice, lipsite de timp, şcoala este cea care ar trebui să rămînă cu „capul limpede“ şi să-şi asume rolul de educator şi pedagog.

Mie mi se pare că şi ea a „abdicat“, în sensul că şi-a pierdut rigoarea în favoarea unui „laissez faire, laissez passer“ cvasigeneralizat. În schimb, s-a scufundat în „portofolii“, recenzii, referate, teme kilometrice, dosare tematice şi „sărituri peste cal“ gen Inelul Nibelungilor sau Legenda lui Ghilgameş la clasa a V-a (!!!) sau scrierile lui Andrei Pleşu, Mircea Eliade sau H.-R. Patapievici la clasa a IX-a (!!!). Astfel, „fain, frumos“, elevul apelează la Internet (dacă îl are) sau la familie (că-i mai aproape!) şi se duce la şcoală cu „tema“ făcută. Toate ar putea fi explicate însă prin cerinţele programei: extrem de multe lucruri neesenţiale, fără valoare în pregătirea de bază a elevului, viitor adult vorbitor de limba română corectă. Totuşi, profesorul, chiar şi sub constrîngerile programei, trebuie să „cearnă“ şi să ceară, respectiv să-l oblige pe elev să-şi însuşească acele cunoştinţe de bază.

În esenţă, non multa, sed multum. Este ceea ce îi lipseşte şcolii noastre, prin urmare şi elevilor, respectiv „studenţilor noştri de la Facultatea de Litere care au absolvit liceul cu medii peste 9, dar fac aiuritoare greşeli de exprimare şi ortografie, demne de personajele lui Caragiale“ (Oana Murăruş, conferenţiar doctor, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, în nr. revistei dvs. din 18-24 februarie 2010). S-ar putea ca cele scrise să-i supere pe mulţi dintre foştii mei colegi, dar n-ar trebui să ne deranjeze adevărul şi recunoaşterea propriilor slăbiciuni (am predat şi eu limba română, deşi specialitatea de bază este limba franceză, însuşită la Universitatea Bucureşti!), ci să găsim mijloacele de a ne impune, din nou, ca adevăraţi dascăli în cultivarea limbii noastre. Sper în mai binele ei!

Cu cele mai bune gînduri întregii redacţii,
prof. Livia PETRESCU
Oneşti

N.B. În mai multe numere aveţi dileme legate de posturile universitare, de învăţămîntul universitar. Oare nu s-ar impune şi cîteva dileme cu suplimente dedicate învăţămîntului preuniversitar? Îmi pare a fi cel mai „varză“.