O statolatrie kafkiană

Stimată Redacţie,

Cu ceva timp în urmă aţi dedicat un număr întrebărilor „De ce să plecăm din România?“, „De ce să rămînem?“. Pentru cei care s-au hotărît să rămînă, printre ei numărîndu-mă şi eu, ar fi interesant de discutat, de stabilit, de evaluat care sînt relaţiile lor cu România, cu statul român şi instituţiile sale publice, mai exact Stat vs cetăţean, tot se discută azi despre revizuirea Constituţiei. Pentru actuala Constituţie pare a fi mai important statul, nu cetăţenii care formează acest stat. O statolatrie ca filozofie. Dar este România un stat de drept, un stat liberal, un stat contractualist, un stat care respectă şi apără drepturile cetăţeanului simplu, aşa cum sînt definite acestea în legile promulgate chiar de el, statul român? Dintr-o lungă şi neplăcută, dar clară, exactă experienţă personală aş putea depune mărturie că România nu este un stat de drept, în sensul comun, al dicţionarului. Cel puţin pentru simplul cetăţean, obligat să apeleze pentru rezolvarea unor probleme personale mai mărunte sau mai importante la instituţiile şi serviciile publice. Dacă statul ne solicită imperios plata unui mare număr de taxe şi impozite, de la cele pe activitatea desfăşurată la cele pe terenuri, case ori maşini, de la rovineta pentru drumuri la abonamentul TV-Radio publice, atunci cînd soliciţi diverse servicii unor instituţii publice, pentru care, de altfel, plăteşti în prealabil diferite taxe fixate tot de stat, răspunsul acestor instituţii, atunci cînd binevoiesc a ţi-l da, şi nu binevoiesc totdeauna, nu mai este unul tot atît de prompt.

Sentinţe neaplicate sau încălcate

În ultimii 20 de ani am încercat să rezolv, pentru familia extinsă (părinţi şi socri, dar şi copii), diverse probleme, majoritatea legate de proprietate, rămase nesoluţionate din perioada anterioară. Pentru o problemă banală de tulburare de posesie, care în mod normal, obişnuit, s-ar fi putut rezolva într-un an, am aşteptat 10-11 ani, doar pentru că justiţia dintr-un anumit judeţ al patriei hotărîse să nu îmi facă dreptate, iar proprietatea (un teren) să rămînă „tulburătorului“. Dintr-un singur dosar pe parcursul celor 10 ani s-au născut, ca într-o reacţie în lanţ din chimia fizică, vreo 20 de dosare diferite, civile sau penale, unele cu desfăşurări absurde. Cererea dintr-unul dintre dosare, de exemplu, n-a fost „citită“ un întreg ciclu judecătoresc, din luna iunie, cînd am depus-o, pînă în luna iunie a anului următor, cînd a fost programată după vacanţa judecătorească, în luna septembrie, iar amînările nu s-au făcut la cererea părţii adverse, ci a judecătorului. Cercetarea penală în acest caz – tulburarea de posesie fiind o infracţiune penală – a durat mai mult de patru ani, iar dosarul a fost trimis în instanţă numai din dispoziţia Parchetului General, parchetele locale, pînă la cel al Curţii de Apel, fiind de acord cu soluţia parchetului de pe lîngă judecătorie, de a nu începe urmărirea penală, în ciuda evidenţei infracţiunii. Sentinţele civile sau penale pronunţate n-au fost aplicate sau au fost încălcate după aplicare. Soluţia finală a diferendului am obţinut-o numai după ce un recurs extraordinar cerut de Parchetul General a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie (precursoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de azi). Pînă la strămutarea cauzei din judeţul respectiv (cel al lui Caragiale, dar şi al dlui Sever Voinescu), n-am putut rezolva o problemă, de altfel banală, pentru care existau acte, expertize tehnice etc., care delimitau complet obiectul cererii adresate de mine justiţiei. Întîmparea de mai sus, care prezintă un aspect neplăcut de patologie a sistemului, a avut loc în primul deceniul al erei Brucan, dar cu toate reformele din domeniu, unele doar mimate, altele eşuate, justiţia, din punctul meu de vedere – cazul de mai sus nu a fost singurul în care am fost nevoit să apelez la acest serviciu public –, nu merge bine nici acum.

Există, cred, un mod ciudat de a citi cererile adresate justiţiei (dar şi altor servicii publice) ori actele depuse drept probe pentru susţinerea cererilor, chiar şi a articolelor de lege, de multe ori în contradicţie cu logica sau bunul-simţ, uneori şi cu dicţionarul – cel puţin pentru cei care încearcă să îşi rezolve singuri problemele şi nu apelează, din diverse motive, la serviciile unui avocat.

Lungul drum al cererii către soluţionare

De mai mulţi ani, Administraţia Cimitirelor Bucureşti se străduieşte să îmi demonstreze că un loc de veci concesionat, pentru care dispun de chitanţa originală de plată a concesiunii, ca şi de un referat al unui funcţionar al respectivei administraţii, care a identificat locul cu pricina pe terenul cimitirului, nu există în registrele lor şi, ca atare, după această logică kafkiană, locul respectiv nu există nici în realitate. Pe acel loc, care n-ar exista – după părerea Administraţiei Cimitirelor –, este însă înmormîntat un membru al familiei – dispun de o copie a paginii din Registrul de înmormîntări al cimitirului, în care este consemnată înmormîntarea decedatului, cu ultima sa adresă din viaţă, ca şi locul înmormîntării. Şi totuşi, justiţia a considerat/stabilit, judecînd în opoziţie actele depuse de mine, menţionate mai sus, pentru justificarea cererii de obligare a Administraţiei Cimitirelor de eliberare a actului legal de concesiune (pe care ar fi trebuit să-l elibereze, totuşi, chiar nesolicitat, la plata concesiunii) şi scrisoarea Administraţiei Cimitirelor, prin care se făcea doar afirmaţia că acel loc nu apare în registrele lor (deşi cel puţin în registrul de înmormîntări el figurează!), că locul nu există. Absurd, lipsit de logică sau de bun-simţ chiar? Poate. Şi în cel de-al doilea deceniu, şi acum şi în cel de-al treilea ale erei brucaniene e cam la fel, nu? Absurdul pare interesant în literatură, cînd însă intri într-o coliziune directă cu el sentimentul însoţitor nu mai este acelaşi.

Şi alte instituţii şi servicii publice se comportă la fel, cu lipsă de respect şi bunăvoinţă, uneori chiar cu rea-credinţă în rezolvarea problemelor pentru care ele chiar au fost înfiinţate, iar funcţionarii/salariaţii primesc salarii.

Casa de pensii Bucureşti a refuzat să îmi restituie la cerere cartea de muncă, aflată în custodia acesteia în dosarul de pensionare (ar fi trebuit să mi-o restituie şi fără să le-o cer eu, după emiterea deciziei de pensionare). Le-a fost mai uşor funcţionarilor săi să pretindă că s-a pierdut. După obţinerea unei sentinţe judecătoreşti (cererea a parcurs de două ori circuitul judiciar, în peste doi ani!) Casa de pensii mi-a restituit-o, actul aflîndu-se exact acolo unde fusese de la început, în dosarul de pensie, n-a fost pierdut, cum a susţinut chiar şi în timpul judecării dosarului reprezentanta Casei de pensii – o juristă, de altfel. Casa de pensii Bucureşti îşi permite chiar şi licenţe în interpretarea hotărîrilor judecătoreşti – o sentinţă definitivă şi irevocabilă obţinută de mine în cazul unei contestaţii la decizia de pensionare a fost aplicată doar parţial etc. Casa de pensii Bucureşti este instituţia care, cel puţin în cazul meu, nu răspunde la cererile ce îi sînt adresate. În ciuda normelor legale care ar obliga la un răspuns, am fost constrîns să apelez pentru soluţionare la calea cea mai dificilă şi neconvenabilă, cea a justiţiei.

Soluţionarea unei cereri de eliberare a unor acte de proprietate adresate unei primării aflate nu în vîrful munţilor Făgăraş, ci într-o comună din vecinătatea imediată a Bucureştilor a durat nu 30-45 de zile, cum spune o normă legală, ci peste doi ani, şi numai după ce am obţinut şi în acest caz o hotărîre judecătorească, care obliga Primăria respectivă să-şi facă datoria pentru care ea exista de fapt. Din păcate, nu sînt singurele exemple neplăcute trăite personal, în raport cu instituţiile şi serviciile publice ale statului român (este adevărat că am încercat să rezolv atît probleme personale, dar şi ale copiilor, ori unele rămase nerezolvate de la părinţi ori socri, care însumate au fost cam multe, astfel încît am intrat în coliziune destul de des şi de neplăcut cu respective instituţii şi servicii), le-am ales doar pe cele mai semnificative prin stridenţă, care reflectă mai evident unele deficienţe ori mentalităţi.

Primitiv, premodern, neeuropean

Casa de pensii Bucureşti, justiţia, poliţia ori primăria, Administraţia Cimitirelor etc. sînt toate instituţii şi servicii publice, cu salariaţi renumeraţi, mai bine sau mai rău, de la buget, deci şi din taxele şi impozitele plătite de mine sau de membri ai familiei mele. În unele din aceste instituţii sînt salarii mici? – nimic nu-i împiedică pe salariaţii respectivi să opteze pentru alt loc de muncă mai bine plătit, dar atît timp cît ocupă un loc într-un serviciu public ar trebui să îşi îndeplinească mai scrupulos, chiar nemţeşte, obligaţiile de serviciu, fără a mai pretinde sau aştepta alte plăţi/răsplăţi suplimentare din partea cetăţeanului. Este suficient că din taxele şi impozitele plătite şi de mine îşi primeşte salariul. Bineînţeles că nu generalizez, dar în cazul meu, considerînd acest lucru cu bunăvoinţă, aceste instituţii au ignorat şi ignoră cu superbie drepturile individuale de cetăţean oarecare al statului român, cam hiperlegalist poate, din păcate, chiar procesoman prin constrîngere. Aroganţa, lipsa de respect, de multe ori incompetenţa şi uneori chiar reaua-credinţă sînt caracteristici uşor vizibile în funcţionarea acestor instituţii, menite, de altfel, a rezolva problemele cetăţenilor români.

Deci, este statul român un stat contractualist, care îmi respectă şi îmi apără drepturile ori îmi rezolvă cererile/solicitările după ce i-am plătit impozitele şi taxele, nu de mine fixate, inclusiv pe cele pentru rezolvarea cererilor ce i le-am adresat? Nu, din punctul meu de vedere este un stat primitiv, premodern, neeuropean. Şi, după cum spune prim-ministrul României, astăzi este şi supradimensionat numeric. În cei zece ani consumaţi pentru soluţionarea primului caz amintit mai sus, statul român mi-a consumat 220-230 de zile (aproape un an!) pentru prezenţa la procese – majoritatea inutile, expertize etc. şi m-a obligat să plătesc mari sume de bani cu taxe de timbru, expertize, cheltuieli de transport. După cum spunea într-un interviu mai vechi un fost ministru al justiţiei, dl Valeriu Stoica, dacă cererea adresată justiţiei este rezolvată după un timp prea îndelungat, chiar dacă soluţia dată este corectă, aceea nu mai este şi dreptate (citat aproximativ, dar sensul este corect).

Cam aşa se întîmplă dacă te hotărăşti să rămîi în România. Eşti obligat să te confrunţi, uneori zilnic, cu mentalităţile învechite, retardate, ale instituţiilor statului, pentru a le impune să-ţi respecte drepturile stabilite prin legile şi normele acestui stat, nu fixate de tine. Şi, întîmplător, eu cunosc destul de bine legislaţia pentru a mă putea descurca cît de cît. Ce fac cei care nu o cunosc, abandonează, pleacă? E şi acesta un motiv de a pleca pe alte meleaguri, nu?

Părerea comună este că românii sînt tentaţi să nu respecte normele, să le ocolească. Poate că este adevărat, dar mi se pare că exemplu negativ de nerespectare a legilor, a normelor îl dau chiar instituţiile statului, de la Parlament, care începe fiecare legislatură prin a-şi legifera în folos propriu, ţara rămînînd pentru mai tîrziu, dacă mai este timp şi pentru ea, pînă la ultima primărie ori ultimul post de poliţie, care au propriile reglementări sau interpretări ale legilor.

Ar fi timpul, poate, să renunţăm la statolatria care ne caracterizează, de veşnici subalterni, să adoptăm o altă filozofie socială, să devenim nişte cetăţeni ceva mai responsabili, care respectă mai din convingere normele, cerînd în acelaşi timp instituţiilor statului să ne respecte, cu ceva mai multă grijă, drepturile. Şi poate în acest fel ne vom apropia mai mult de Europa, poate copiii noştri vor avea mai puţine motive să plece aiurea, iar România, cine ştie, ar putea deveni cumva – ceea ce nu este acum – un stat de drept. Părerea mea – pentru a cita în încheiere un clasic. 

dumitru.smaranda@gmail.com