O statolatrie kafkiană

Dumitru SMARANDA
Publicat în Dilema Veche nr. 330 din 10-16 iunie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Stimată Redacţie,

Cu ceva timp în urmă aţi dedicat un număr întrebărilor „De ce să plecăm din România?“, „De ce să rămînem?“. Pentru cei care s-au hotărît să rămînă, printre ei numărîndu-mă şi eu, ar fi interesant de discutat, de stabilit, de evaluat care sînt relaţiile lor cu România, cu statul român şi instituţiile sale publice, mai exact Stat vs cetăţean, tot se discută azi despre revizuirea Constituţiei. Pentru actuala Constituţie pare a fi mai important statul, nu cetăţenii care formează acest stat. O statolatrie ca filozofie. Dar este România un stat de drept, un stat liberal, un stat contractualist, un stat care respectă şi apără drepturile cetăţeanului simplu, aşa cum sînt definite acestea în legile promulgate chiar de el, statul român? Dintr-o lungă şi neplăcută, dar clară, exactă experienţă personală aş putea depune mărturie că România nu este un stat de drept, în sensul comun, al dicţionarului. Cel puţin pentru simplul cetăţean, obligat să apeleze pentru rezolvarea unor probleme personale mai mărunte sau mai importante la instituţiile şi serviciile publice. Dacă statul ne solicită imperios plata unui mare număr de taxe şi impozite, de la cele pe activitatea desfăşurată la cele pe terenuri, case ori maşini, de la rovineta pentru drumuri la abonamentul TV-Radio publice, atunci cînd soliciţi diverse servicii unor instituţii publice, pentru care, de altfel, plăteşti în prealabil diferite taxe fixate tot de stat, răspunsul acestor instituţii, atunci cînd binevoiesc a ţi-l da, şi nu binevoiesc totdeauna, nu mai este unul tot atît de prompt.

Sentinţe neaplicate sau încălcate


În ultimii 20 de ani am încercat să rezolv, pentru familia extinsă (părinţi şi socri, dar şi copii), diverse probleme, majoritatea legate de proprietate, rămase nesoluţionate din perioada anterioară. Pentru o problemă banală de tulburare de posesie, care în mod normal, obişnuit, s-ar fi putut rezolva într-un an, am aşteptat 10-11 ani, doar pentru că justiţia dintr-un anumit judeţ al patriei hotărîse să nu îmi facă dreptate, iar proprietatea (un teren) să rămînă „tulburătorului“. Dintr-un singur dosar pe parcursul celor 10 ani s-au născut, ca într-o reacţie în lanţ din chimia fizică, vreo 20 de dosare diferite, civile sau penale, unele cu desfăşurări absurde. Cererea dintr-unul dintre dosare, de exemplu, n-a fost „citită“ un întreg ciclu judecătoresc, din luna iunie, cînd am depus-o, pînă în luna iunie a anului următor, cînd a fost programată după vacanţa judecătorească, în luna septembrie, iar amînările nu s-au făcut la cererea părţii adverse, ci a judecătorului. Cercetarea penală în acest caz – tulburarea de posesie fiind o infracţiune penală – a durat mai mult de patru ani, iar dosarul a fost trimis în instanţă numai din dispoziţia Parchetului General, parchetele locale, pînă la cel al Curţii de Apel, fiind de acord cu soluţia parchetului de pe lîngă judecătorie, de a nu începe urmărirea penală, în ciuda evidenţei infracţiunii. Sentinţele civile sau penale pronunţate n-au fost aplicate sau au fost încălcate după aplicare. Soluţia finală a diferendului am obţinut-o numai după ce un recurs extraordinar cerut de Parchetul General a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie (precursoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de azi). Pînă la strămutarea cauzei din judeţul respectiv (cel al lui Caragiale, dar şi al dlui Sever Voinescu), n-am putut rezolva o problemă, de altfel banală, pentru care existau acte, expertize tehnice etc., care delimitau complet obiectul cererii adresate de mine justiţiei. Întîmparea de mai sus, care prezintă un aspect neplăcut de patologie a sistemului, a avut loc în primul deceniul al erei Brucan, dar cu toate reformele din domeniu, unele doar mimate, altele eşuate, justiţia, din punctul meu de vedere – cazul de mai sus nu a fost singurul în care am fost nevoit să apelez la acest serviciu public –, nu merge bine nici acum.

Există, cred, un mod ciudat de a citi cererile adresate justiţiei (dar şi altor servicii publice) ori actele depuse drept probe pentru susţinerea cererilor, chiar şi a articolelor de lege, de multe ori în contradicţie cu logica sau bunul-simţ, uneori şi cu dicţionarul – cel puţin pentru cei care încearcă să îşi rezolve singuri problemele şi nu apelează, din diverse motive, la serviciile unui avocat.

Lungul drum al cererii către soluţionare


De mai mulţi ani, Administraţia Cimitirelor Bucureşti se străduieşte să îmi demonstreze că un loc de veci concesionat, pentru care dispun de chitanţa originală de plată a concesiunii, ca şi de un referat al unui funcţionar al respectivei administraţii, care a identificat locul cu pricina pe terenul cimitirului, nu există în registrele lor şi, ca atare, după această logică kafkiană, locul respectiv nu există nici în realitate. Pe acel loc, care n-ar exista – după părerea Administraţiei Cimitirelor –, este însă înmormîntat un membru al familiei – dispun de o copie a paginii din Registrul de înmormîntări al cimitirului, în care este consemnată înmormîntarea decedatului, cu ultima sa adresă din viaţă, ca şi locul înmormîntării. Şi totuşi, justiţia a considerat/stabilit, judecînd în opoziţie actele depuse de mine, menţionate mai sus, pentru justificarea cererii de obligare a Administraţiei Cimitirelor de eliberare a actului legal de concesiune (pe care ar fi trebuit să-l elibereze, totuşi, chiar nesolicitat, la plata concesiunii) şi scrisoarea Administraţiei Cimitirelor, prin care se făcea doar afirmaţia că acel loc nu apare în registrele lor (deşi cel puţin în registrul de înmormîntări el figurează!), că locul nu există. Absurd, lipsit de logică sau de bun-simţ chiar? Poate. Şi în cel de-al doilea deceniu, şi acum şi în cel de-al treilea ale erei brucaniene e cam la fel, nu? Absurdul pare interesant în literatură, cînd însă intri într-o coliziune directă cu el sentimentul însoţitor nu mai este acelaşi.

Şi alte instituţii şi servicii publice se comportă la fel, cu lipsă de respect şi bunăvoinţă, uneori chiar cu rea-credinţă în rezolvarea problemelor pentru care ele chiar au fost înfiinţate, iar funcţionarii/salariaţii primesc salarii.

Casa de pensii Bucureşti a refuzat să îmi restituie la cerere cartea de muncă, aflată în custodia acesteia în dosarul de pensionare (ar fi trebuit să mi-o restituie şi fără să le-o cer eu, după emiterea deciziei de pensionare). Le-a fost mai uşor funcţionarilor săi să pretindă că s-a pierdut. După obţinerea unei sentinţe judecătoreşti (cererea a parcurs de două ori circuitul judiciar, în peste doi ani!) Casa de pensii mi-a restituit-o, actul aflîndu-se exact acolo unde fusese de la început, în dosarul de pensie, n-a fost pierdut, cum a susţinut chiar şi în timpul judecării dosarului reprezentanta Casei de pensii – o juristă, de altfel. Casa de pensii Bucureşti îşi permite chiar şi licenţe în interpretarea hotărîrilor judecătoreşti – o sentinţă definitivă şi irevocabilă obţinută de mine în cazul unei contestaţii la decizia de pensionare a fost aplicată doar parţial etc. Casa de pensii Bucureşti este instituţia care, cel puţin în cazul meu, nu răspunde la cererile ce îi sînt adresate. În ciuda normelor legale care ar obliga la un răspuns, am fost constrîns să apelez pentru soluţionare la calea cea mai dificilă şi neconvenabilă, cea a justiţiei.

Soluţionarea unei cereri de eliberare a unor acte de proprietate adresate unei primării aflate nu în vîrful munţilor Făgăraş, ci într-o comună din vecinătatea imediată a Bucureştilor a durat nu 30-45 de zile, cum spune o normă legală, ci peste doi ani, şi numai după ce am obţinut şi în acest caz o hotărîre judecătorească, care obliga Primăria respectivă să-şi facă datoria pentru care ea exista de fapt. Din păcate, nu sînt singurele exemple neplăcute trăite personal, în raport cu instituţiile şi serviciile publice ale statului român (este adevărat că am încercat să rezolv atît probleme personale, dar şi ale copiilor, ori unele rămase nerezolvate de la părinţi ori socri, care însumate au fost cam multe, astfel încît am intrat în coliziune destul de des şi de neplăcut cu respective instituţii şi servicii), le-am ales doar pe cele mai semnificative prin stridenţă, care reflectă mai evident unele deficienţe ori mentalităţi.

Primitiv, premodern, neeuropean

Casa de pensii Bucureşti, justiţia, poliţia ori primăria, Administraţia Cimitirelor etc. sînt toate instituţii şi servicii publice, cu salariaţi renumeraţi, mai bine sau mai rău, de la buget, deci şi din taxele şi impozitele plătite de mine sau de membri ai familiei mele. În unele din aceste instituţii sînt salarii mici? – nimic nu-i împiedică pe salariaţii respectivi să opteze pentru alt loc de muncă mai bine plătit, dar atît timp cît ocupă un loc într-un serviciu public ar trebui să îşi îndeplinească mai scrupulos, chiar nemţeşte, obligaţiile de serviciu, fără a mai pretinde sau aştepta alte plăţi/răsplăţi suplimentare din partea cetăţeanului. Este suficient că din taxele şi impozitele plătite şi de mine îşi primeşte salariul. Bineînţeles că nu generalizez, dar în cazul meu, considerînd acest lucru cu bunăvoinţă, aceste instituţii au ignorat şi ignoră cu superbie drepturile individuale de cetăţean oarecare al statului român, cam hiperlegalist poate, din păcate, chiar procesoman prin constrîngere. Aroganţa, lipsa de respect, de multe ori incompetenţa şi uneori chiar reaua-credinţă sînt caracteristici uşor vizibile în funcţionarea acestor instituţii, menite, de altfel, a rezolva problemele cetăţenilor români.

Deci, este statul român un stat contractualist, care îmi respectă şi îmi apără drepturile ori îmi rezolvă cererile/solicitările după ce i-am plătit impozitele şi taxele, nu de mine fixate, inclusiv pe cele pentru rezolvarea cererilor ce i le-am adresat? Nu, din punctul meu de vedere este un stat primitiv, premodern, neeuropean. Şi, după cum spune prim-ministrul României, astăzi este şi supradimensionat numeric. În cei zece ani consumaţi pentru soluţionarea primului caz amintit mai sus, statul român mi-a consumat 220-230 de zile (aproape un an!) pentru prezenţa la procese – majoritatea inutile, expertize etc. şi m-a obligat să plătesc mari sume de bani cu taxe de timbru, expertize, cheltuieli de transport. După cum spunea într-un interviu mai vechi un fost ministru al justiţiei, dl Valeriu Stoica, dacă cererea adresată justiţiei este rezolvată după un timp prea îndelungat, chiar dacă soluţia dată este corectă, aceea nu mai este şi dreptate (citat aproximativ, dar sensul este corect).

Cam aşa se întîmplă dacă te hotărăşti să rămîi în România. Eşti obligat să te confrunţi, uneori zilnic, cu mentalităţile învechite, retardate, ale instituţiilor statului, pentru a le impune să-ţi respecte drepturile stabilite prin legile şi normele acestui stat, nu fixate de tine. Şi, întîmplător, eu cunosc destul de bine legislaţia pentru a mă putea descurca cît de cît. Ce fac cei care nu o cunosc, abandonează, pleacă? E şi acesta un motiv de a pleca pe alte meleaguri, nu?

Părerea comună este că românii sînt tentaţi să nu respecte normele, să le ocolească. Poate că este adevărat, dar mi se pare că exemplu negativ de nerespectare a legilor, a normelor îl dau chiar instituţiile statului, de la Parlament, care începe fiecare legislatură prin a-şi legifera în folos propriu, ţara rămînînd pentru mai tîrziu, dacă mai este timp şi pentru ea, pînă la ultima primărie ori ultimul post de poliţie, care au propriile reglementări sau interpretări ale legilor.

Ar fi timpul, poate, să renunţăm la statolatria care ne caracterizează, de veşnici subalterni, să adoptăm o altă filozofie socială, să devenim nişte cetăţeni ceva mai responsabili, care respectă mai din convingere normele, cerînd în acelaşi timp instituţiilor statului să ne respecte, cu ceva mai multă grijă, drepturile. Şi poate în acest fel ne vom apropia mai mult de Europa, poate copiii noştri vor avea mai puţine motive să plece aiurea, iar România, cine ştie, ar putea deveni cumva – ceea ce nu este acum – un stat de drept. Părerea mea – pentru a cita în încheiere un clasic. 

dumitru.smaranda@gmail.com

Viața la 70+ jpeg
Viața la 70+
Ei bine, la noi, la români, bătrînețea e și mai grea și mai urîtă decît la alții.
Discul de muzică clasică al anului 2015 în România jpeg
Discul de muzică clasică al anului 2015 în România
Discul care a strâns cea mai mare notă din cele mai multe voturi unice exprimate de public în cadrul campaniei „Votează discul de muzică clasică al anului 2015” derulată pe site-ul Radio România Muzical este semnat de pianista română Raluca Ştirbăţ și cuprinde integrala lucrărilor pentru pian de George Enescu.
Turneu de inbox jpeg
Turneu de inbox
Vă scriu pe calea aceasta pentru că ştiu că sînteţi toţi trei contribuitori sau cel puţin cititori ai Dilemei vechi. Am primit cartea dumneavoastră de Crăciun, de la părinţii mei, cu menţiunea: „Să mai vezi şi tu părerile noastre“.
Ultima săptămînă de înscrieri Bursele Superscrieri/Avon jpeg
Ultima săptămînă de înscrieri Bursele Superscrieri/Avon
Pînă pe 9 mai, orice autor din România - indiferent că este profesionist sau amator, jurnalist sau blogger, se exprimă prin cuvînt sau prin imagine, publică pe platforme tradiționale ori exclusiv în mediul digital - este invitat să aplice la programul Bursele Superscrieri/Avon.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Articolul lui Aron Biro „Clovnerism militant de operă“
Stimate domnule Biro, am citit cu neplăcută surprindere articolul dvs. publicat în numărul 333 al revistei Dilema veche, intitulat „Clovnerism militant de operă“, în care, la un moment dat, spuneţi: „La noi la Cluj, Filarmonica s-a salvat de la faliment prin iniţierea unei suite de concerte de soundtrack-uri Star Wars şi James Bond. Mai bagă la derută (s. m.) cîte un Dvořák (aceasta este grafia corectă a numelui, n. m.), să vadă dacă se prinde lumea.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Reîntoarcerea la mare
Mai e foarte puţin şi voi fi din nou acasă, la Constanţa. Cine e născut la un mal de mare şi e ispitit apoi de gîndul ucigaş al înstrăinării e condamnat pentru tot restul vieţii la dor profund de marea lui. Va fi tot numai o rană. Şi să mai fii şi rac, să depinzi de plaja încinsă, de soare, de apă şi de luna ce se reflectă în ea...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Despre fotbal
Dacă stai să te gîndeşti, fotbalul, care este unul dintre cele mai practicate sporturi din lume, este şi cel mai mediatizat. Cred că este şi unul dintre cele mai uşoare sporturi din lume, în comparaţie cu altele. Se ştie sigur că încă din epoca „peşterilor“ oamenii ştiau să dea cu piciorul în minge, trimiţînd-o într-o oarecare direcţie.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Despre bunătatea cărţilor
De cînd hîrtia a pierdut monopolul informaţiei şi al divertismentului, nu mai avem linişte. Undele radio, imaginea au detronat Cartea. Sîntem mai sprinţari, eterici şi volatili. Fără siguranţa literei tipărite, fără minunatul popas dintre rînduri, ne
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Tineri întru nimic admirabili..."
Sînt de acord cu dvs. că, de dragul unui anticomunism de paradă, numeroşi oameni de cultură români trec cu prea mare uşurinţă peste antifascismul necesar ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Mircea Veroiu, acest "Visconti român"
Din motive reale şi inutil de explicat, abia ieri-seară am reuşit să citesc articolul scris de Radu Cosaşu în revista Dilema veche, „Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate“.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Fronda şi antipatia acerbă
De fapt, blogul şi forumul sînt mijloace de socializare sau, în cel mai bun caz, unelte de comunicare pasivă. Unii le folosesc ca instrumente pentru dezvoltarea sau exersarea notorietăţii, alţii pentru informare, iar cei mai mulţi pentru luptă. Desigur, unele bloguri sau forumuri serioase, dincolo de gîlceava sau cearta de vorbe pe care o găzduiesc uneori, au o importantă funcţie informativă.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Ne place să insultăm"
Dezbaterile sînt binevenite întotdeauna. Istoria o confirmă! Dacă ne referim cu precădere la poporul grec şi la cel roman, vom vedea că întrebările abundau, iar rezolvarea lor – de multe ori aproximativă – nu întîrzia să apară. Omul antic era ceea ce trebuia să fie: bun cunoscător al propriilor limite. Din acest motiv, Aristotel îi îndemna pe tineri să nu depăşească cu nimic măsura!
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Nevoia de moderaţie
Am citit cu interes articolul fostului meu coleg şi, sper, în continuare prietenului meu George Rîpă, privitor la recentul incident din largul coastelor Fîşiei Gaza, publicat în numărul 330 al Dilemei vechi. Un fidel adept al neo-conservatorilor americani, George le-a copiat toate principalele teze ideologice privitoare la conflictul israeliano-palestinian.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Actualități
Am 26 de ani, sînt din Iaşi, şi am venit în Capitală acum un an şi jumătate pentru „o viaţă mai bună“, pentru „construirea unei cariere“. Lucrez în marketing, în industria bunurilor de larg consum şi activitatea mea are ca rezultat o spălare pe creier a maselor, inducerea unui comportament de consum. Vînd oamenilor lucruri de care nu au nevoie. Ataşez produsul de emoţiile şi dorinţele lor, condiţionîndu-i să-şi procure fericirea din bunuri, astfel încît corporaţia să facă profit.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Printre magnolii şi brebenei
Nu aş dori să mai aud că persoane cercetate de DNA ar fi modele pentru societate. S-a spus pe sticlă. S-a tot vorbit despre simţul civic, care se pare că este pe cale de dispariţie în societatea noastră. Tot de la cap ar trebui să se înceapă şi în această privinţă. Adică de la autorităţi.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Concordanţă discordantă
Concordia discors este maxima latinească ce defineşte cel mai bine controversata Lege a educaţiei. O lege care ar trebui să jaloneze viitorul educaţiei al cărei prezent îl ştim şi care din păcate nu e aşa cum ni-l dorim.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Un text din 1991
Monumentele lui Brîncuşi sînt încă o dată nedreptăţite, iar reparaţia nu o văd posibilă…
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Această obsesie: „Să se dea, domnule, o lege!“
Mi-a plăcut observaţia dlui Sever Voinescu despre relevanţă, observaţie pe care o consider foarte adevărată, deşi nici el nu oferă o soluţie oarecare. Da, tuturor ne-a căzut în cap cărămida relevanţei, toţi căutăm utilitatea, fiecare se simte nici mai mult, nici mai puţin decît dator să strige „La subiect!“.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Gesturi rare
Domnule, cît de des îi declaraţi soţiei admiraţia? Doamnă, cînd îi arătaţi soţului admiraţia dvs.? Părinţi, de cîte ori le spuneţi copiilor că îi admiraţi?
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
EN-ervare
Totul a mers bine în primii treizeci şi ceva de ani ai vieţii mele. Catalogul nu se deschidea prea des la E, numele meu era uşor de pronunţat, de ortografiat, de reţinut. Nevasta s-a bucurat şi ea să-mi preia numele – nu ştia săraca ce dezamăgire o aşteaptă. Nici chiar străinii nu mi-l poceau prea tare.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Acest trebuie să citească
Din capul locului vă spun că sînt profesoară recent pensionată, aşa că veţi deduce că pregătirea mea şcolară (la toate nivelurile) s-a desfăşurat în „regimul de tristă amintire“ (altă exprimare la modă din noul limbaj „de lemn“), cu toate inepţiile sale, însă cu o mult mai structurată organizare a învăţămîntului.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Despre mitocănia legiferată
Să o recunoaştem cu toţii că, dacă mitocanului i-am spune mereu că-i mitocan, nu s-ar mîndri cu asta, şi am trezi în el, poate, dramul de bun-simţ şi de onoare. Pe prost şi pe mitocan îi deranjează cel mai mult să le arătăm cum îi percepem.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Inamovibilitate (şi) la profesori
De ce nu? Păstrînd proporţiile relativ la inamovibilitatea judecătorească (deh!, nu sîntem o putere în stat), şi profesorii, carevasăzică, ar putea cere acest drept.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Messi, ca un copilaş de mingi
Se ştia de mult timp că Messi e cel mai bun, returul meciului Barcelona-Arsenal în care argentinianul a marcat patru goluri a fost o dovadă în plus, nu neapărat confirmarea acestui gînd.

Adevarul.ro

image
Umbra lui Putin în România. Un cunoscut expert în securitate explică de ce am devenit o țintă pentru spionajul rusesc
Rusia a pornit un veritabil război hibrid împotriva NATO, iar România e una dintre ținte. Analistul Hari Bucur Marcu a explicat motivele pentru care serviciile ruse sunt hiperactive în zonă și de ce România reprezintă o țintă importantă pentru spionii Kremlinului.
image
Mulți voluntari străini au crezut că sunt pregătiți să lupte în Ucraina, dar s-au înșelat, spune un veteran american
Unii voluntari occidentali care s-au alăturat războiului din Ucraina au fost uciși după ce s-au înrolat presupunând eronat că lupta va fi ușoară, a declarat pentru Business Insider un veteran american care a luptat în Ucraina de la începutul invaziei și până în decembrie.
image
„Copiii spun lucruri trăznite“, momente de colecție: Nu s-a oprit din râs toată emisiunea VIDEO
Virgul Ianțu s-a amuzat copios alături de fiecare copil care a spus un lucru amuzant în cadrul show-lui de televiziune.

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.