Un text din 1991
Doresc să susţin şi să completez articolul colegului meu, dl arh. Şerban Popescu Criveanu, din nr. 320, cu un text scris cu amărăciune în 1991, cînd nu exista Dilema veche, părea că nimeni nu avea dileme şi ziarele nu erau interesate de astfel de subiect. E o dilemă veche şi încă actuală. Oraşul de cîmpie.
L-am revăzut mai deunăzi la televizor pe regretatul Nichita Stănescu provocat, într-un interviu, să compună un catren. Cu naturaleţea-i cuceritoare, poetul părea că îl creează pe loc, în faţa camerei de luat vederi: „Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brîncuşi“.
Brîncuşi. Acest al patrulea vers din ceea ce s-ar putea numi „Catrenul Naţional“ e prezent prin creaţia şi spiritul său de la Hobiţa la New-York şi de la Paris la Bucureşti, dar privilegiul de a-l simţi viu, dincolo de pereţii muzeelor, este al oraşului Tîrgu-Jiu.
Axa formată de Coloana infinită, Poarta sărutului, Masa tăcerii a rezistat miraculos pînă şi delirului urbanizator al dictatorului. Monumentele au trăit momente grele, ameninţate mai întîi de distrugere şi mutare, apoi de uitare şi paragină, mai pe urmă de banalizare şi devalorizare, cînd ideologii comunişti au găsit şi în ele o sursă de propagandă maculîndu-le cu ditirambe patriotarde. Au trăit înjosirea de a apărea pe coperţi de dosar, caiete şcolare, ambalaje, pe etichete, pe reclame, pastişele proliferînd în tot felul de forme, pînă şi în muzica uşoară în care cîntăreţi obscuri behăiau numele lor sfinte.
Am crezut că „Schimbarea“ va repune în drepturi, pe scara reală de valori, printre altele şi aceste bijuterii unice ce aparţin patrimoniului naţional şi mondial.
Jalnică decepţie am avut cîteva săptămîni în urmă la Tîrgu-Jiu. În spatele Mesei tăcerii, la cîţiva metri de tăpşanul simplu de iarbă, printre arbori rari se strecoară susurul apei Jiului, ce curge într-o albie largă de şes. În zare, tăcerea mesei îşi găseşte ecou în dealurile împădurite, iar deasupra lor se simt, atunci cînd nu se văd, munţii…
Nu.
În spatele mesei la cîţiva metri se înalţă un zid de sprijin grosolan din prefabricate de beton. Înalt. Cenuşiu. Brutal. E viitorul taluz al unui lac de acumulare. Brutal. Cenuşiu. Înalt. Atît de înalt încît acoperă orizontul. Adio susurul apei, adio dealuri, munţi, adio tăcerii mesei, adio dialogului mut cu Geniul… Adio poezie. Adio simboluri. Totul e acoperit de vacarmul constructiv, energetic, funcţional, raţional, tehnico-economic.
Desigur că arhitecţi urbanişti vor încerca să atenueze această impresie, vor îndulci cu peluze înierbate diferenţa de scară dintre Monument şi imensitatea de beton şi apă, dar niciodată nu se va mai putea restabili relaţia imaginată de creatorul său. Pare un fleac?
Odată, un nebun a lovit cu ciocanul, mutilînd-o, Pieta lui Michelangelo din catedrala San Pietro: i-a spart nasul. Specialiştii au cules cu sfinţenie sfărîmăturile şi au reparat-o. Administratorii au înălţat în jurul capodoperei pereţi de sticlă incasabilă. Gardieni o păzesc cu străşnicie. Dar de atunci ştiu că nu mai e aceeaşi şi prefer fotografiile dinaintea nenorocirii.
Monumentele lui Brîncuşi sînt încă o dată nedreptăţite, iar reparaţia nu o văd posibilă…
Iar acel oraş ce a avut atît noroc va rămîne un oraş oarecare de cîmpie.
arh. C. ATANASIU
