Actualități

Ce să fac,
domnule Pleşu...?

Simt o nevoie febrilă să spun cuiva ceea ce simt, iar apropiaţii mei sînt prinşi în lumea lor cotidiană, în propriile gînduri şi temeri şi ritualuri monotone. Nu găsesc în ei sprijin.

Nu ştiu dacă o să găsesc vreun confort moral scriindu-vă, dar totuşi o fac.

Citeam în revista Cariere, aşteptînd pe un hol de clinică privată, un articol din care am reţinut poziţia pe care o aveţi cu privire la tinerii profesionişti. La fel mă simt şi eu... ca un spectru, ca un rebut. Mă simt inutil. Simt că trece viaţa pe lîngă mine, iar eu îmi dedic timpul corporaţiei la care lucrez.

Am 26 de ani, sînt din Iaşi, şi am venit în Capitală acum un an şi jumătate pentru „o viaţă mai bună“, pentru „construirea unei cariere“. Lucrez în marketing, în industria bunurilor de larg consum şi activitatea mea are ca rezultat o spălare pe creier a maselor, inducerea unui comportament de consum. Vînd oamenilor lucruri de care nu au nevoie. Ataşez produsul de emoţiile şi dorinţele lor, condiţionîndu-i să-şi procure fericirea din bunuri, astfel încît corporaţia să facă profit.

În ultimul an mi-a venit mintea la cap şi am realizat că am fost un mare naiv crezînd că o carieră în marketing într-o multinaţională sexy mă va face fericit. Îmi irosesc viaţa pentru obiectivele altora... profit, market share, brand awareness. La final de zi trag linie şi mă întreb ce am făcut astăzi pentru mine? Cu mare părere de rău, afirm că răspunsul este „nimic special“. Mă uit în jurul meu şi observ din ce în ce mai mulţi tineri care se irosesc pentru marile corporaţii în speranţa unei cariere înfloritoare. Sîntem ca oile, aliniaţi dimineaţa la metrou, îndreptîndu-ne către clădirile gri din Pipera.

Lumea în care trăiesc are ca esenţă acest set de credinţe şi valori ce vin mînă în mînă cu marele fenomen al consumerismului. Mă refer la elitism, la această competiţie absurdă în a fi mai bun şi a cîştiga mai mult decît celălalt, la dorinţa de a acumula, de a poseda cît mai multe bunuri, la 10-12 ore de muncă pe zi, la timp din ce în ce mai redus petrecut cu cei dragi. Simt că mă degradez, că mă descompun cîte puţin în fiecare zi. Am ajuns să visez branduri şi sarcini de făcut şi tabele şi grafice.

Oarecum fericit că am reuşit să văd realitatea aşa cum este, mi-am spus că voi trage linie, voi pune punct şi că îmi voi schimba meseria, că mă voi îndrepta spre altă activitate, care să aibă o doză de umanitate în ea. Am constatat cu stupoare că tot pentru multinaţională trebuie să lucrez. Fundaţiile din România nici măcar nu răspund la un simplu e-mail în care îi întreb dacă au vreun post liber. Trebuie să-mi plătesc chiria, trebuie să mănînc, îmi trebuie haine. Îmi vin în creier gînduri şi întrebări. „Oare ăsta este destinul meu? Asta trebuie să fac în viaţă? Să mi-o arunc în mîinile unor şmecheri şi să o folosească după bunul plac? Trebuie să-mi accept condiţia de sclav, doar pentru că ai mei părinţi sînt oameni simpli, şi nu politicieni sau afacerişti? Să-mi bag piciorul şi să plec din ţară? Sînt singur la părinţi, cine va avea grijă de ei dacă plec?

Ce să fac, domnule Pleşu...?

Cu stimă,
Ştefan Lucian
luciandragu@gmail.com

 Nr. 327: Cultura corporatistă

De ce nu place tuturor cultura corporatistă?

A fost odată, pe la începutul romanticilor ani ’90, o multinaţională mare, bogată şi cunoscută în toată Europa. Şi care, după ce un SRL românesc obscur a deschis piaţa, s-a decis să fericească România cu prezenţa dumneaei. A fost bine pentru România acelor vremi, dar şi mai bine pentru ei – căci au intrat printre primii pe o piaţă semivirgină şi cu un potenţial uriaş. Vînzările creşteau ameţitor, ploaia de aur fericea pe (aproape) toată lumea, (aproape) toţi erau supermulţumiţi: şi proprietarii, şi clienţii, şi statul român, care mulgea ugerul taxelor cu două mîini – din păcate stîngi... Iar atmosfera din rîndul angajaţilor români era una de excepţie. Toţi munceau voioşi (pe bune!!) cîte 10-12 ore/zi, fără să-i oblige nimeni şi erau mulţumiţi: clădeau ceva falnic cu propriile lor mînutze şi vedeau cum, din pămînt, din iarbă verde, creştea o companie de vis. Şi mai şi cîştigau bani (foarte) buni pentru acele vremuri!

Dar, odată cu creşterea spectaculoasă a vînzărilor, hăţurile au fost tot mai strînse şi entuziasmul iniţial al angajaţilor a început să se pleoştească. Luna de miere trecuse, iar corporaţia făcea ce ştia mai bine – adică scotea profit cît mai substanţial – cu nişte costuri minime! A fost greşeala angajaţilor să-şi închipuie că idila din faza iniţială va dura veşnic. În afaceri însă nu e loc de sentimentalisme, aşa că: „Cui nu-i place, să plece! E plină piaţa de fomişti care abia aşteaptă să fie angajaţi la aşa o firmă!“. Drept care unii au şi plecat – fără însă a-şi găsi fericirea pe la alte corporaţii, pentru că peste tot e la fel (de bine... ).

Iar actualele corporaţii constituie un rău necesar pentru România – dar asta nu înseamnă că trebuie să fie pe placul tuturor – atîta timp cît îşi plătesc dările la stat. Dragoste cu de-a sila nu se poate – sau dacă da, atunci se încadrează de obicei la categoria „viol“!

Aşa că, ia să vedem ce NU prea place la actualele corporaţii?

Păi, mai multe – dar hai să le sistematizăm un pic!

● supraîncărcarea angajaţilor – ca principiu de politică corporatistă – şi menţinerea organigramei la un grad de anorexie la limita supravieţuirii;

● uşurinţa şi cinismul cu care – în vremuri de criză – corporaţiile renunţă la „omul, cel mai preţios capital“ dacă profitul începe să fie afectat de costurile de personal şi afacerea scîrţîie;

● ideea conducerii că după cîteva traininguri minimale, orice om luat din staţia de tramvai poate fi integrat eficient în modul de lucru al corporaţiei (şi cărat în spate de colegii mai muncitori şi ştiutori...);

● modul în care orice vizită a proprietarilor din Vest concurează în direct vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, cu tzutzari care notează zeloşi fiecare cuvinţel şi aplaudaci care se uită în gura lor ca la Evanghelie;

● conducerea prin expaţi – pe cît posibil din ţara mamă – la care nu discutăm principiul (corect în sine) de-a avea oameni loiali şi controlabili în poziţiile de top, ci calitatea acestora, care nu este întotdeauna la cel mai ridicat nivel;

● faptul că în mediul corporatist românesc activitatea sindicatelor este sublimă, dar lipseşte (aproape) cu desăvîrşire – spre deosebire de ţările mamă unde personalul este de obicei afiliat la sindicate şi-şi ştie foarte bine drepturile;

● utilizarea excesivă a gargarei de esenţă corporatistă, gen: angajament, planuri de carieră, implicare, dăruire, manageri la fiecare pas etc., şi toate în engleză! Pînă şi portarii de acolo ajung „door manageri“!

● faptul că orice pas corporatist este pre-fixat şi pre-standardizat – de obicei prin „Cartea Cărţilor“ – bucfarul de căpătîi al fiecărei multinaţionale care se respectă – inclusiv culorile (RAL) utilizate pentru cărţile de vizită şi (posibil) culoarea hîrtiei igienice de la toaletă;

● principiul exacerbării naţionalităţii – adică orice multinaţională cu capital (să zicem... ugandez) va cumpăra de preferinţă mărfuri de la alte companii cu acelaşi fel de capital (automobile, iaurt, ce-o fi) indiferent de calitatea acestora;

● team building-urile care reprezintă de obicei timp (şi bani) pierduţi şi care demonstrează (tot de obicei) că mai e mult pînă departe în privinţa coeziunii colectivului;

● standardizarea şi rinocerizarea întregului personal, nelăsînd loc iniţiativelor sau ideilor personale, originale şi (eventual) chiar bune;

● eternele şedinţe (gen „jour fixe“) unde şefii şi şefuleţii pierd timpul dezbătînd la nesfîrşit probleme „grele“ (de obicei între două căscaturi...);

● şi, finalmente – intercomunicarea, eternă problemă: promovată în exces, dar de obicei nefuncţională la nivelurile de jos ale organigramei; funcţionînd, de bine de rău, de sus în jos, dar blocată – voluntar sau nu – de jos în sus;

Ar mai fi (foarte) multe de spus, dar mi-e că „multinaţionaliştii“ care nu sînt mulţumiţi cu soarta lor, în aceste vremuri de criză, să nu înceapă să apeleze la vechile metode de rezistenţă pasivă de pe vremea lui ‘Nea Nicu – adică:

„Fiţi umani şi nu doriţi moartea şefilor!

Munciţi în aşa fel încît să şi-o dorească singuri!!“

Şi zău că nu de aşa ceva ducem lipsă în situaţia de acum...

„În afara corporaţiei nu este viaţă.

Sau dacă este, nu-i la fel!“

Cu salutări
Peter Szugyi
peter.szuegyi@yahoo.com