Actualități

Publicat în Dilema Veche nr. 331 din 17-23 iunie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Ce să fac,
domnule Pleşu...?


Simt o nevoie febrilă să spun cuiva ceea ce simt, iar apropiaţii mei sînt prinşi în lumea lor cotidiană, în propriile gînduri şi temeri şi ritualuri monotone. Nu găsesc în ei sprijin.

Nu ştiu dacă o să găsesc vreun confort moral scriindu-vă, dar totuşi o fac.

Citeam în revista Cariere, aşteptînd pe un hol de clinică privată, un articol din care am reţinut poziţia pe care o aveţi cu privire la tinerii profesionişti. La fel mă simt şi eu... ca un spectru, ca un rebut. Mă simt inutil. Simt că trece viaţa pe lîngă mine, iar eu îmi dedic timpul corporaţiei la care lucrez.

Am 26 de ani, sînt din Iaşi, şi am venit în Capitală acum un an şi jumătate pentru „o viaţă mai bună“, pentru „construirea unei cariere“. Lucrez în marketing, în industria bunurilor de larg consum şi activitatea mea are ca rezultat o spălare pe creier a maselor, inducerea unui comportament de consum. Vînd oamenilor lucruri de care nu au nevoie. Ataşez produsul de emoţiile şi dorinţele lor, condiţionîndu-i să-şi procure fericirea din bunuri, astfel încît corporaţia să facă profit.

În ultimul an mi-a venit mintea la cap şi am realizat că am fost un mare naiv crezînd că o carieră în marketing într-o multinaţională sexy mă va face fericit. Îmi irosesc viaţa pentru obiectivele altora... profit, market share, brand awareness. La final de zi trag linie şi mă întreb ce am făcut astăzi pentru mine? Cu mare părere de rău, afirm că răspunsul este „nimic special“. Mă uit în jurul meu şi observ din ce în ce mai mulţi tineri care se irosesc pentru marile corporaţii în speranţa unei cariere înfloritoare. Sîntem ca oile, aliniaţi dimineaţa la metrou, îndreptîndu-ne către clădirile gri din Pipera.

Lumea în care trăiesc are ca esenţă acest set de credinţe şi valori ce vin mînă în mînă cu marele fenomen al consumerismului. Mă refer la elitism, la această competiţie absurdă în a fi mai bun şi a cîştiga mai mult decît celălalt, la dorinţa de a acumula, de a poseda cît mai multe bunuri, la 10-12 ore de muncă pe zi, la timp din ce în ce mai redus petrecut cu cei dragi. Simt că mă degradez, că mă descompun cîte puţin în fiecare zi. Am ajuns să visez branduri şi sarcini de făcut şi tabele şi grafice.

Oarecum fericit că am reuşit să văd realitatea aşa cum este, mi-am spus că voi trage linie, voi pune punct şi că îmi voi schimba meseria, că mă voi îndrepta spre altă activitate, care să aibă o doză de umanitate în ea. Am constatat cu stupoare că tot pentru multinaţională trebuie să lucrez. Fundaţiile din România nici măcar nu răspund la un simplu e-mail în care îi întreb dacă au vreun post liber. Trebuie să-mi plătesc chiria, trebuie să mănînc, îmi trebuie haine. Îmi vin în creier gînduri şi întrebări. „Oare ăsta este destinul meu? Asta trebuie să fac în viaţă? Să mi-o arunc în mîinile unor şmecheri şi să o folosească după bunul plac? Trebuie să-mi accept condiţia de sclav, doar pentru că ai mei părinţi sînt oameni simpli, şi nu politicieni sau afacerişti? Să-mi bag piciorul şi să plec din ţară? Sînt singur la părinţi, cine va avea grijă de ei dacă plec?

Ce să fac, domnule Pleşu...?

Cu stimă,
Ştefan Lucian
luciandragu@gmail.com

 Nr. 327: Cultura corporatistă


De ce nu place tuturor cultura corporatistă?

A fost odată, pe la începutul romanticilor ani ’90, o multinaţională mare, bogată şi cunoscută în toată Europa. Şi care, după ce un SRL românesc obscur a deschis piaţa, s-a decis să fericească România cu prezenţa dumneaei. A fost bine pentru România acelor vremi, dar şi mai bine pentru ei – căci au intrat printre primii pe o piaţă semivirgină şi cu un potenţial uriaş. Vînzările creşteau ameţitor, ploaia de aur fericea pe (aproape) toată lumea, (aproape) toţi erau supermulţumiţi: şi proprietarii, şi clienţii, şi statul român, care mulgea ugerul taxelor cu două mîini – din păcate stîngi... Iar atmosfera din rîndul angajaţilor români era una de excepţie. Toţi munceau voioşi (pe bune!!) cîte 10-12 ore/zi, fără să-i oblige nimeni şi erau mulţumiţi: clădeau ceva falnic cu propriile lor mînutze şi vedeau cum, din pămînt, din iarbă verde, creştea o companie de vis. Şi mai şi cîştigau bani (foarte) buni pentru acele vremuri!

Dar, odată cu creşterea spectaculoasă a vînzărilor, hăţurile au fost tot mai strînse şi entuziasmul iniţial al angajaţilor a început să se pleoştească. Luna de miere trecuse, iar corporaţia făcea ce ştia mai bine – adică scotea profit cît mai substanţial – cu nişte costuri minime! A fost greşeala angajaţilor să-şi închipuie că idila din faza iniţială va dura veşnic. În afaceri însă nu e loc de sentimentalisme, aşa că: „Cui nu-i place, să plece! E plină piaţa de fomişti care abia aşteaptă să fie angajaţi la aşa o firmă!“. Drept care unii au şi plecat – fără însă a-şi găsi fericirea pe la alte corporaţii, pentru că peste tot e la fel (de bine... ).

Iar actualele corporaţii constituie un rău necesar pentru România – dar asta nu înseamnă că trebuie să fie pe placul tuturor – atîta timp cît îşi plătesc dările la stat. Dragoste cu de-a sila nu se poate – sau dacă da, atunci se încadrează de obicei la categoria „viol“!

Aşa că, ia să vedem ce NU prea place la actualele corporaţii?

Păi, mai multe – dar hai să le sistematizăm un pic!

● supraîncărcarea angajaţilor – ca principiu de politică corporatistă – şi menţinerea organigramei la un grad de anorexie la limita supravieţuirii;

● uşurinţa şi cinismul cu care – în vremuri de criză – corporaţiile renunţă la „omul, cel mai preţios capital“ dacă profitul începe să fie afectat de costurile de personal şi afacerea scîrţîie;

● ideea conducerii că după cîteva traininguri minimale, orice om luat din staţia de tramvai poate fi integrat eficient în modul de lucru al corporaţiei (şi cărat în spate de colegii mai muncitori şi ştiutori...);

● modul în care orice vizită a proprietarilor din Vest concurează în direct vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, cu tzutzari care notează zeloşi fiecare cuvinţel şi aplaudaci care se uită în gura lor ca la Evanghelie;

● conducerea prin expaţi – pe cît posibil din ţara mamă – la care nu discutăm principiul (corect în sine) de-a avea oameni loiali şi controlabili în poziţiile de top, ci calitatea acestora, care nu este întotdeauna la cel mai ridicat nivel;

● faptul că în mediul corporatist românesc activitatea sindicatelor este sublimă, dar lipseşte (aproape) cu desăvîrşire – spre deosebire de ţările mamă unde personalul este de obicei afiliat la sindicate şi-şi ştie foarte bine drepturile;

● utilizarea excesivă a gargarei de esenţă corporatistă, gen: angajament, planuri de carieră, implicare, dăruire, manageri la fiecare pas etc., şi toate în engleză! Pînă şi portarii de acolo ajung „door manageri“!

● faptul că orice pas corporatist este pre-fixat şi pre-standardizat – de obicei prin „Cartea Cărţilor“ – bucfarul de căpătîi al fiecărei multinaţionale care se respectă – inclusiv culorile (RAL) utilizate pentru cărţile de vizită şi (posibil) culoarea hîrtiei igienice de la toaletă;

● principiul exacerbării naţionalităţii – adică orice multinaţională cu capital (să zicem... ugandez) va cumpăra de preferinţă mărfuri de la alte companii cu acelaşi fel de capital (automobile, iaurt, ce-o fi) indiferent de calitatea acestora;

● team building-urile care reprezintă de obicei timp (şi bani) pierduţi şi care demonstrează (tot de obicei) că mai e mult pînă departe în privinţa coeziunii colectivului;

● standardizarea şi rinocerizarea întregului personal, nelăsînd loc iniţiativelor sau ideilor personale, originale şi (eventual) chiar bune;

● eternele şedinţe (gen „jour fixe“) unde şefii şi şefuleţii pierd timpul dezbătînd la nesfîrşit probleme „grele“ (de obicei între două căscaturi...);

● şi, finalmente – intercomunicarea, eternă problemă: promovată în exces, dar de obicei nefuncţională la nivelurile de jos ale organigramei; funcţionînd, de bine de rău, de sus în jos, dar blocată – voluntar sau nu – de jos în sus;

Ar mai fi (foarte) multe de spus, dar mi-e că „multinaţionaliştii“ care nu sînt mulţumiţi cu soarta lor, în aceste vremuri de criză, să nu înceapă să apeleze la vechile metode de rezistenţă pasivă de pe vremea lui ‘Nea Nicu – adică:

„Fiţi umani şi nu doriţi moartea şefilor!

Munciţi în aşa fel încît să şi-o dorească singuri!!“

Şi zău că nu de aşa ceva ducem lipsă în situaţia de acum...

„În afara corporaţiei nu este viaţă.

Sau dacă este, nu-i la fel!“

Cu salutări
Peter Szugyi
peter.szuegyi@yahoo.com

Viața la 70+ jpeg
Viața la 70+
Ei bine, la noi, la români, bătrînețea e și mai grea și mai urîtă decît la alții.
Ce uşor te poţi reinventa jpeg
Ce uşor te poţi reinventa
Cînd ajungi în închisoare reuşeşti să cunoşti tot felul de oameni, unii mai buni, alţii mai răi, alţii şi mai răi.
Discul de muzică clasică al anului 2015 în România jpeg
Discul de muzică clasică al anului 2015 în România
Discul care a strâns cea mai mare notă din cele mai multe voturi unice exprimate de public în cadrul campaniei „Votează discul de muzică clasică al anului 2015” derulată pe site-ul Radio România Muzical este semnat de pianista română Raluca Ştirbăţ și cuprinde integrala lucrărilor pentru pian de George Enescu.
Turneu de inbox jpeg
Turneu de inbox
Vă scriu pe calea aceasta pentru că ştiu că sînteţi toţi trei contribuitori sau cel puţin cititori ai Dilemei vechi. Am primit cartea dumneavoastră de Crăciun, de la părinţii mei, cu menţiunea: „Să mai vezi şi tu părerile noastre“.
Ultima săptămînă de înscrieri Bursele Superscrieri/Avon jpeg
Ultima săptămînă de înscrieri Bursele Superscrieri/Avon
Pînă pe 9 mai, orice autor din România - indiferent că este profesionist sau amator, jurnalist sau blogger, se exprimă prin cuvînt sau prin imagine, publică pe platforme tradiționale ori exclusiv în mediul digital - este invitat să aplice la programul Bursele Superscrieri/Avon.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Articolul lui Aron Biro „Clovnerism militant de operă“
Stimate domnule Biro, am citit cu neplăcută surprindere articolul dvs. publicat în numărul 333 al revistei Dilema veche, intitulat „Clovnerism militant de operă“, în care, la un moment dat, spuneţi: „La noi la Cluj, Filarmonica s-a salvat de la faliment prin iniţierea unei suite de concerte de soundtrack-uri Star Wars şi James Bond. Mai bagă la derută (s. m.) cîte un Dvořák (aceasta este grafia corectă a numelui, n. m.), să vadă dacă se prinde lumea.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Reîntoarcerea la mare
Mai e foarte puţin şi voi fi din nou acasă, la Constanţa. Cine e născut la un mal de mare şi e ispitit apoi de gîndul ucigaş al înstrăinării e condamnat pentru tot restul vieţii la dor profund de marea lui. Va fi tot numai o rană. Şi să mai fii şi rac, să depinzi de plaja încinsă, de soare, de apă şi de luna ce se reflectă în ea...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Despre fotbal
Dacă stai să te gîndeşti, fotbalul, care este unul dintre cele mai practicate sporturi din lume, este şi cel mai mediatizat. Cred că este şi unul dintre cele mai uşoare sporturi din lume, în comparaţie cu altele. Se ştie sigur că încă din epoca „peşterilor“ oamenii ştiau să dea cu piciorul în minge, trimiţînd-o într-o oarecare direcţie.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Despre bunătatea cărţilor
De cînd hîrtia a pierdut monopolul informaţiei şi al divertismentului, nu mai avem linişte. Undele radio, imaginea au detronat Cartea. Sîntem mai sprinţari, eterici şi volatili. Fără siguranţa literei tipărite, fără minunatul popas dintre rînduri, ne
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Tineri întru nimic admirabili..."
Sînt de acord cu dvs. că, de dragul unui anticomunism de paradă, numeroşi oameni de cultură români trec cu prea mare uşurinţă peste antifascismul necesar ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Mircea Veroiu, acest "Visconti român"
Din motive reale şi inutil de explicat, abia ieri-seară am reuşit să citesc articolul scris de Radu Cosaşu în revista Dilema veche, „Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate“.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Fronda şi antipatia acerbă
De fapt, blogul şi forumul sînt mijloace de socializare sau, în cel mai bun caz, unelte de comunicare pasivă. Unii le folosesc ca instrumente pentru dezvoltarea sau exersarea notorietăţii, alţii pentru informare, iar cei mai mulţi pentru luptă. Desigur, unele bloguri sau forumuri serioase, dincolo de gîlceava sau cearta de vorbe pe care o găzduiesc uneori, au o importantă funcţie informativă.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Ne place să insultăm"
Dezbaterile sînt binevenite întotdeauna. Istoria o confirmă! Dacă ne referim cu precădere la poporul grec şi la cel roman, vom vedea că întrebările abundau, iar rezolvarea lor – de multe ori aproximativă – nu întîrzia să apară. Omul antic era ceea ce trebuia să fie: bun cunoscător al propriilor limite. Din acest motiv, Aristotel îi îndemna pe tineri să nu depăşească cu nimic măsura!
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Nevoia de moderaţie
Am citit cu interes articolul fostului meu coleg şi, sper, în continuare prietenului meu George Rîpă, privitor la recentul incident din largul coastelor Fîşiei Gaza, publicat în numărul 330 al Dilemei vechi. Un fidel adept al neo-conservatorilor americani, George le-a copiat toate principalele teze ideologice privitoare la conflictul israeliano-palestinian.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
O statolatrie kafkiană
Cu ceva timp în urmă aţi dedicat un număr întrebărilor „De ce să plecăm din România?“, „De ce să rămînem?“. Pentru cei care s-au hotărît să rămînă, printre ei numărîndu-mă şi eu, ar fi interesant de discutat, de stabilit, de evaluat care sînt relaţiile lor cu România, cu statul român şi instituţiile sale publice, mai exact Stat vs cetăţean, tot se discută azi despre revizuirea Constituţiei.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Printre magnolii şi brebenei
Nu aş dori să mai aud că persoane cercetate de DNA ar fi modele pentru societate. S-a spus pe sticlă. S-a tot vorbit despre simţul civic, care se pare că este pe cale de dispariţie în societatea noastră. Tot de la cap ar trebui să se înceapă şi în această privinţă. Adică de la autorităţi.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Concordanţă discordantă
Concordia discors este maxima latinească ce defineşte cel mai bine controversata Lege a educaţiei. O lege care ar trebui să jaloneze viitorul educaţiei al cărei prezent îl ştim şi care din păcate nu e aşa cum ni-l dorim.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Un text din 1991
Monumentele lui Brîncuşi sînt încă o dată nedreptăţite, iar reparaţia nu o văd posibilă…
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Această obsesie: „Să se dea, domnule, o lege!“
Mi-a plăcut observaţia dlui Sever Voinescu despre relevanţă, observaţie pe care o consider foarte adevărată, deşi nici el nu oferă o soluţie oarecare. Da, tuturor ne-a căzut în cap cărămida relevanţei, toţi căutăm utilitatea, fiecare se simte nici mai mult, nici mai puţin decît dator să strige „La subiect!“.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Gesturi rare
Domnule, cît de des îi declaraţi soţiei admiraţia? Doamnă, cînd îi arătaţi soţului admiraţia dvs.? Părinţi, de cîte ori le spuneţi copiilor că îi admiraţi?
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
EN-ervare
Totul a mers bine în primii treizeci şi ceva de ani ai vieţii mele. Catalogul nu se deschidea prea des la E, numele meu era uşor de pronunţat, de ortografiat, de reţinut. Nevasta s-a bucurat şi ea să-mi preia numele – nu ştia săraca ce dezamăgire o aşteaptă. Nici chiar străinii nu mi-l poceau prea tare.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Acest trebuie să citească
Din capul locului vă spun că sînt profesoară recent pensionată, aşa că veţi deduce că pregătirea mea şcolară (la toate nivelurile) s-a desfăşurat în „regimul de tristă amintire“ (altă exprimare la modă din noul limbaj „de lemn“), cu toate inepţiile sale, însă cu o mult mai structurată organizare a învăţămîntului.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Despre mitocănia legiferată
Să o recunoaştem cu toţii că, dacă mitocanului i-am spune mereu că-i mitocan, nu s-ar mîndri cu asta, şi am trezi în el, poate, dramul de bun-simţ şi de onoare. Pe prost şi pe mitocan îi deranjează cel mai mult să le arătăm cum îi percepem.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Inamovibilitate (şi) la profesori
De ce nu? Păstrînd proporţiile relativ la inamovibilitatea judecătorească (deh!, nu sîntem o putere în stat), şi profesorii, carevasăzică, ar putea cere acest drept.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.