Despre mitocănia legiferată
Să o recunoaştem cu toţii că, dacă mitocanului i-am spune mereu că-i mitocan, nu s-ar mîndri cu asta, şi am trezi în el, poate, dramul de bun-simţ şi de onoare. Pe prost şi pe mitocan îi deranjează cel mai mult să le arătăm cum îi percepem. Dacă i-ar deranja ar fi semn că mai au în ei un dram de bun-simţ şi onoare, ar realiza ce sînt şi şi-ar mai diminua cantitatea de prostie şi mitocănie. Semne că ceva-ceva s-ar putea schimba. Cred eu. Deşi am rezerve. Dar tăcem, ne „astupăm“ urechile, rămînem pasivi. Tăcem din comoditate, „să nu ne stricăm ziua“, tăcem pentru că ne e silă de ei, tăcem de frică, din laşitate.
Cum este cu mitocănia legiferată şi încurajată prin indiferenţa Poliţiei?
Locuiesc în Braşov pe Calea Bucureşti, foarte aproape de Spitalul Judeţean, unde e şi secţia de urgenţe a întregului judeţ. Şi dacă cu poluarea fonică a alarmelor Salvărilor m-am obişnuit (ne-am obişnuit) şi nu o putem înlătura, acolo sînt mai totdeauna semeni în suferinţă, să nu uităm asta. Pe aceleaşi spaţii publice, adică pe strada noastră a tuturor şi a nimănui, auzim zilnic, şi la orele de vîrf – că de!!, aşa-i în publicitate, să ai reiting!! – strigăte şi ţipete, ale unor animale de la circ, care ne cheamă în arenă. Poate urma, întîmplător sau nu, vocea lui Florin Piersic, care ne incită să vizităm nu ştiu ce tîrg, apoi vine o voce feminină, care ne anunţă că sîntem aşteptaţi la nu ştiu ce deschidere de magazine sau că s-au ieftinit nu ştiu ce mărfuri, şi că preţurile sînt mici pentru toţi braşovenii.
Şi să nu uităm de traficul într-un oraş ca Braşovul, de pe o arteră principală. Şi dacă mai este şi o campanie electorală, şi mai ţine, nu?!, conform legii, 30 de zile, şi o caravană trece, alta vine, cu vocile politicienilor locali sau din Bucureşti, vacarmul e total. Aceste caravane îmi amintesc de anii ’60, cînd în satul natal veneau să ne cheme la Căminul Cultural, să vedeam filme cu poporul rus, cel viteaz, condus de tătucul Stalin. Acum, după 60 de ani, e un mod de a ne chema să vedem tîrguri de diferite produse, circ, se ţipă în microfoane, pe fel de fel de voci. Şi unde? Nu în satul meu natal, ci în oraşul primarului PDL-ist Scripcaru. Ce dacă nu vrem să le auzim? Ele ţipă, ce dacă eu la ora aceea dorm fiindcă lucrez de noapte, ce dacă am un copil de cîţiva ani, sensibil şi nu se poate odihni, ce dacă?! Îmi fac viaţa un infern sonor! Mitocănia celui care ţipă pe stradă şi aruncă chiştocul pe jos s-a transformat în mitocănie şi mai mare, adică în infernul SRL, care îşi face publicitate sonoră, fără acordul meu, şi mă anunţă că sînt un om fericit dacă merg unde zice ea sau el.
Asta-i mitocănia oficială, susţinută de reprezentanţii noştri în Consiliul Local, şi care – cred eu – le dă aprobarea să fie mitocani, celor care ne invadează cu publicitate ca pe vremuri. Măcar atunci doar pentru filmele ruseşti (destul de rare, o dată, de două ori pe vară) se putea striga în tot satul, că altceva „nu se dădea“, nimic, se lua. (Oare unde locuieşte primarul? Poate ar vrea să locuiască în apartamentul unde locuiesc eu!?)
Dar e un lucru mai fenomenal – cum ar zice poetul. Să vă povestesc. Un individ dintr-un bloc vecin, aşa cam pe la vreo 30 de ani, are motocicletă. Şi nu una oarecare. Una de curse, una cu care omul ar putea merge pe o pistă de motocros. De cum se mai usucă un pic şoseaua, cam de prin martie-aprilie, şi pînă cînd ninge şi e frig, el face antrenament pe stradă. Adică, se distrează. Între culoarea roşie a semaforului, pentru circulaţie, prinde omul şoseaua liberă şi… viteză, nene. Şi cu motorul turat la maximum. Face circ omul. Să vedem şi să auzim – toată strada – cine-i grozav, cine merge pe o roată sau în picioare pe şaua lui de motociclist de frunte, şi cîţi decibeli scoate eşapamentul lui. Mai dă şi rateuri, şi asta îl distrează de minune, cum pocneşte. Şi ce interesant este el.
Raiul distracţiei este în week-end, cînd se răreşte traficul. Dar acum e momentul să-şi cheme prieteni ca el, cu motocicletă, şi iau tot oraşul la străbătut, dar cel mai mult îi încîntă Calea Bucureşti. Vara se simt foarte bine pe răcoare, pe la miezul nopţii, trafic mai puţin, se opresc şi semafoarele. Cînd e linişte, cînd lumea doarme (dacă poate!!), ei se distrează.
Cu doi ani în urmă, am reclamat telefonic de cîteva ori la Poliţie. Într-o noapte, era în jurul orei 24, s-a întîmplat minunea. Au trimis un echipaj, au văzut circul şi zgomotul în noapte, i-au oprit, cred că i-au amendat sau atenţionat, că vreo două luni a fost linişte din acest punct de vedere. Dar cum minunea ţine doar trei zile… încet-încet, au revenit indivizii pe pista lor de distracţie. Şi eu am revenit cu telefoanele aproape în fiecare seară. Dar minunea nu s-a mai întîmplat să vină cei de la Poliţie. Cred că mă ştiu după voce. Iar a sunat ăla de pe Calea Bucureşti. E nebun omul. Şi ei, poliţiştii, au linişte, în timpul serviciului lor, nu s-a întîmplat nimic deosebit. Şi Consiliul Local a făcut o treabă bună, zic ei, mai încasează – probabil!!? – nişte bani din publicitatea cu caravana.
Acum nu mai sun la Poliţie. E în zadar. Acum mă gîndesc să mă obişnuiesc cu mitocănia. Dacă pot… dacă nu, mă mut în altă parte. Să scap măcar de mitocănia asta. Că de mitocănia de toate zilele, nu.
Ioan PAPARA
Braşov
