Despre bunătatea cărţilor
De cînd hîrtia a pierdut monopolul informaţiei şi al divertismentului, nu mai avem linişte. Undele radio, imaginea au detronat Cartea. Sîntem mai sprinţari, eterici şi volatili. Fără siguranţa literei tipărite, fără minunatul popas dintre rînduri, ne zbenguim asemeni păpădiilor. După secole de comunicare liniară, „evanghelică“, am descoperit pălăvrăgeala în direct, viziunea multidimensională. Fiinţe elementare, n-am rezistat prea mult aventurii scrisului şi am revenit la icon, la cultura grafică a peşterii. Vrem tot timpul imagini, nu mai avem răbdare să ne imaginăm. Bun şi rău sînt două categorii majore ale religiei, ale eticii şi, în ultimă instanţă, ale gastronomiei. Poţi să spui despre o carte că este bună precum un sos ori că a adus răul pe pămînt? Sau dacă vei citi mai multe cărţi, vei deveni, indubitabil, mai bun? Colecţia unei edituri, interbelice, româneşti chiar aşa se numea: „Cartea bună“. De ce s-o fi gîndit acel editor că o carte nu poate fi decît bună? De ce nu „preabună“ sau „rea“ şi, asemeni fetelor din acelaşi segment moral, să ajungă numai unde vrea ea? Spunem, de obicei, că o carte este bună atunci cînd, în urma lecturii, aceasta ne-a plăcut în mod deosebit, fiind astfel meşteşugită, încît, ori de cîte ori avem prilejul, o recomandăm cu încredere şi altora. Dar în acest caz, ar putea spune cineva, n-avem a face decît cu o satisfacţie intelectuală, cu o emoţie estetică. Nicidecum cu acea bunătate ocrotitoare în ipostaza pneumatică a divinităţii sau bunătatea comunicativă a părintelui către fiul său Teodosie. Să fie de ajuns conţinutul pentru a atribui, în chip miraculos, cărţii, o însuşire mai curînd omenească? Sau numele autorului? Sau frumuseţea copertelor? Sau, pur şi simplu, cartea, în totalitatea ei, degajă acea siguranţă şi stabilitate metafizică, acea graţie împăciuitoare ce ni se oferă în clipele de bucurie, dar şi în momente de maximă „dilemă“? E suficient, uneori, să luăm din raft o anumită carte, să o privim îndelung, să-i pipăim, neîncrezători, suprafeţele, după care să o aşezăm cu grijă la locul ei, atenţi să nu-i pricinuim vreun prejudiciu fizic, pentru a resimţi dintr-odată o bunăstare interioară, care ne împrospătează subit fiinţa. Oare nu aşa se manifestă, plenar, adevărata bunătate? Pînă la urmă ce vrea Socrate de la interlocutorul său? A gîndit Platon, prin dialectica sa, să instituie un tip special de a raţiona? Cînd primeşti în toiul arşiţei un pahar cu apă rece, nimic nu poate întrece calificarea acestui gest. Dar atunci cînd, gratuit, ţi se pune la dispoziţie un sistem de gîndire datorită căruia propria ta gîndire se descoperă capabilă de a domoli setea vreunui peregrin epuizat, n-avem un exemplu absolut de bunătate? Aşadar, nu este cartea un inepuizabil rezervor de bunătate? Nu ne oferă cartea acea infinitezimală lumină, tocmai suficientă pentru a vedea cu doi paşi înainte atunci cînd e nevoie? Acea lanternă japoneză, din hîrtie, în înnoptările noastre diurne? Să fie cumva bunătatea apanajul exclusiv şi selectiv al unor naturi superioare? Sau bunii semănători n-au făcut decît să împrăştie, asemeni ţăranului, profitînd de bunătatea spaţiului tipografic, seminţe ale căror roade le-am putea culege, după un anotimp sau două, fără prea mare greutate? Cartea ne dăruieşte şi nu pretinde nimic în schimb. Doar un minim efort ca să o deschidem, un pic de atenţie şi, bineînţeles, cunoaşterea alfabetului. Ca să citeşti nu ai nevoie de cine ştie ce operaţiuni complicate. În această uşurinţă ustensilă, în această solicitudine rezidă bunătatea arhetipală a cărţilor. Obiect ajuns la perfecţiune, după două sute de ani de la primum movens al Galaxiei Gutenberg, cartea, mai ales datorită bunătăţii sale tehnice, intră în rîndul marilor invenţii ale omenirii. Cum să nu aduci un elogiu roţii, acului de cusut sau umbrelei şi, în acelaşi timp, să nu te gîndeşti la bunătatea caracterului de literă, la bunătatea textilă a hîrtiei, de la Elzévir la Nicola Zanichelli şi Albert Skira? Dar ne mai situăm noi, cei de astăzi, în proximitatea acestei bunătăţi? Nu cumva Cervantes vrea să ne transmită prin Don Quijote că o parte, poate cea mai însemnată, din bunătatea culturală a Cărţii e pe cale să dispară? Şi nu sîntem noi scutierii gata să ne întoarcem la gloria rupestră a imaginii? N-avem senzaţia sau din ce în ce mai mult certitudinea că homo ludens (Huizinga) se pregăteşte să fie înlocuit de homo videns (Sartori)? Sau, ne revine nouă efortul picaresc, al drumului de la civilizaţie la cultură, pentru redobîndirea bunătăţii pierdute?
Gabriel FUNICA
gabriel_funica@yahoo.com
