@ nr. 312

Şi eu, ca şi toţi cei implicaţi în activitatea de jazz, cred că am o responsabilitate: cel puţin să încerc să îndrept cîteva lucruri care pot distorsiona percepţia unora în ceea ce priveşte subiectul „Starea jazz-ului“.

Nu pot să scriu despre Miles Davis decît confesiv, visceral, din postura nocturnă a insomniacului care-şi cultivă, cu narcisim moderat, sper, biografia.

Nu ştiu care este starea actuală a jazz-ului, pentru că sînt mulţi ani de cînd n-am mai ţinut legătura cu subiectul. Dar în tinereţe am frecventat cu rigoare anuală, cele patru zile şi nopţi ale săptămînii festivalului de primăvară, de la Sibiu, pe atunci, singurul.

A fost aşadar şi vremea pentru „Starea jazz-ului“ la Dilema veche. Ceva îmi spune că mulţi dilematici o aşteptau de mulţi ani, căci ce poate fi mai dilematic decît improvizaţia (fără musai perfecţiune), călătoria (fără musai traseu). În plus, precum s-a văzut şi precum se simţea în aer, mulţi dintre cei ce scriu şi citesc Dv sînt nu amatori ocazionali, ci foarte buni cunoscători de jazz.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit: mie chiar îmi place, şi nu de azi sau de ieri, ci de peste 40 de ani. L-am ascultat şi apreciat în toate formele şi formulele prin care s-a manifestat, la noi şi aiurea, am încercat să-l înţeleg în baza brumei de educaţie muzicală (Şcoala Populară de Artă, clasa pian să trăiască!) de care am beneficiat.