Eugen Gondi sau despre cum cîntă tobele

Nu ştiu care este starea actuală a jazz-ului, pentru că sînt mulţi ani de cînd n-am mai ţinut legătura cu subiectul. Dar în tinereţe am frecventat cu rigoare anuală, cele patru zile şi nopţi ale săptămînii festivalului de primăvară, de la Sibiu, pe atunci, singurul. Locuiam mai mulţi prieteni, în tot acest timp, în apartamentul unuia dintre noi, făceam duş fără pară la capătul furtunului şi ne uscam părul deasupra flăcării aragazului. Mîncam cornuri înmuiate în smîntîna din pahare de carton cerat, dormeam pe saltele aşezate pe podea, iar în restul timpului şedeam cît era ziua de lungă în fotoliile Casei de cultură, ascultînd muzică. Nu ştiam bine cînd era zi şi cînd noapte, eram prezenţi acolo tot timpul, mai ieşeam din sală cînd ne plictiseam, apoi intram iar şi beam votcă, bucurîndu-ne de o atmosferă de spectacol, mereu de bună calitate. Nu-mi amintesc să fi băut niciodată prea mult. Nu făceam prostii. Era un fel de frondă, votca aceea. Pentru că, obosiţi de şezutul prea îndelung, ne lăsam pe spate şi ne rezemam ceafa de spătarul scaunelor şi mai trebuia să fim şi discreţi. Moţu a avut ideea de a aduce tuburi flexibile şi subţiri de la perfuzii, pe care le introduceam în gîtul sticlelor puse pe scaune, lîngă noi, şi sorbeam aşa, din celălalt capăt, amuzaţi copilăreşte de ceea ce făceam. Mai erau apoi jam-session-urile de duminică dimineaţa, cam nepotrivite, e adevărat, pentru că în mintea noastră jazz-ul era asociat cu noaptea. Improvizaţiile din instrumente care se succedau şi înnodau o muzică ciudată nu se prea potriveau cu lumina zilei. Dar serile socialiste trebuia să fie decente.

Nu-mi amintesc toate numele pe care le-am ascultat cîntînd, atîţia ani. Dar vreau să spun că îl ţin minte pe Eugen Gondi. Avea un cap foarte viril, cu părul castaniu, tuns scurt, deşi erau anii de modă ai părului lung, şi purta barbă albă, ceea ce-i dădea o înfăţişare unică. Ei bine, Eugen Gondi cînta la baterie. Şi aşa ceva n-am mai auzit decît peste mulţi ani, la operă. Omul ăsta nu lovea tobele, nu bătea cu beţele în ele, cînta pur şi simplu. Făcea muzică la tobe. Cînta melodii la tobe. Scotea nuanţe muzicale din tobe – asta vreau să spun. Era doar el pe toată scena Teatrului din Sibiu, pe care reuşea să o umple, şi cînta la baterie, care nici azi, pentru mine, nu este un instrument. Cînta, el singur, fără orchestră. Ca în transă, cu ochii închişi, mişca ritmic braţele şi corpul şi sugera, perfect, prin sunetele emise, pînă şi titlurile pieselor interpretate. Nu pot explica, dar credeţi-mă, Eugen Gondi cînta cu adevărat la baterie.

Ştiţi cînd am simţit că s-a terminat cu jazz-ul? Cînd, la primul rendez-vous cu viitoarea mea soţie, care studia vioara la Conservator, am abordat subiectul, încercînd s-o impresionez cu „aplecările“ mele muzicale, şi am primit replica: „Aia nu e muzică“. Sigur că n-am fost de acord, am tăcut din lipsă de argumente. Dar m-a dus la operă şi acolo am ascultat tobele cîntînd. Ceva mai anonim decît instrumentul de la festivalul sibian, pentru că era într-o orchestră, dar foarte adevărat.

Nu ştiu unde e azi Eugen Gondi, dar tobele lui cîntă la operă.

Mihai IDU

idumihai@yahoo.com