Prost-crescuţi vs bine-crescuţi
Poate că atunci cînd ne gîndim la un om care nu are calităţi împărtăşite de cei din jur folosim abuziv expresia „prost-crescut“. S-ar zice mai degrabă că un astfel de om nu este crescut, ci a crescut, iar cum a crescut ştie numai întîmplarea. Într-adevăr, un om bine-crescut ne produce plăcere cînd îl avem în preajmă. Spunem despre el că e educat, politicos, discret, atent, înţelegător, conciliant etc. Observăm că cel prost-crescut e numit şi identificat doar ca antonim sau ca absenţă a calităţilor celui bine-crescut. Cu toate acestea, o minoritate (bine-crescuţii) produce totalitatea atributelor majorităţii (prost-crescuţii) pe care le negăm numai. Îndrăznesc să cred că prost-crescuţii sînt majoritari prin simplul fapt că zilnic te vezi nevoit să ieşi pe stradă şi inevitabil îi întîlneşti. Îmi doresc să mă înşel, iar faptul că îmi par mai mulţi să fie provocat de neghiobia cu care se fac vizibili, dar tare mă îndoiesc că e aşa.
Chiar dacă nu reuşesc să se delimiteze prin atribute proprii, şi doar le împrumută pe cele ale bine-crescuţilor punîndu-le semnul „-“ în faţă, prost-crescuţii reuşesc mai lesne să devină modele pentru cei foarte tineri. Faptul că succesul lor material este afişat cu ostentaţie îi face pe cei tineri să deducă rapid inutilitatea celor bine educaţi. Atîta timp cît aceştia din urmă nu te conving că s-ar fi adaptat „valorilor“ României postmodern-postdecembriste, de ce-ai face marele efort de a te educa, şlefui, autocenzura? Educaţia, e clar, alienează astăzi şi, oricum, cine mai dă acum doi bani într-un club cool pe un taciturn – pentru că, nu-i aşa, bine-crescuţii sînt plictisitori, autişti şi inadaptaţi?
Cred că exemplele concrete sînt de prisos cînd vorbim despre aceşti oameni, fiind mai rezonabil să încercăm o abordare mai cuprinzătoare. Dovada prisosinţei o face chiar abundenţa celor fără creştere bună, aşa că-i cunoaştem inevitabil.
Unde-i întîlnim, cîţi sînt, cum arată şi cît ne deranjează aceşti oameni? Localizarea e simplă: cam peste tot. Un om prost-crescut de aici, pentru că e aşa, va spune despre cel de aiurea că e prost-crescut. O face fiindcă nu se vrea în sinea lui astfel, pentru că el trebuie să se simtă bine-crescut şi trebuie să-şi transfere hibele altora. Oamenii nu s-ar suporta pe sine dacă forul lor interior le-ar confirma proasta calitate. Pe acest principiu, ardelenii şi bănăţenii spun despre cei din sud, şi mai ales despre bucureşteni, că sînt răi, violenţi şi prost-crescuţi. Probabil că ştim cu toţii (chiar Dilema veche a oferit un număr temei) că oamenii din Capitală sînt numiţi „Mitici“. Am avut de nenumărate ori ocazia să aud asta şi să mă revolte lejeritatea cu care se fac generalizări, folosind o denumire găsită tot de un Mitic, sau aproape Mitic – Caragiale. Să nu fi avut nici măcar bunul-simţ să scornească o denumire originală, sau provincialismul de care proasta-creştere a celor din Capitală vorbeşte să-şi fi făcut simţită prezenţa?
Dar oare ei nu sînt deranjaţi de cei bine- crescuţi? Cel mai probabil da, şi cu cît sînt mai deranjaţi, cu atît vor fi mai prezenţi în viaţa acestora, arătîndu-le prin diverse metode cum se trăieşte astăzi bine. Nu spun că oamenii de calitate bună sînt în sine altruişti şi scopul vieţii lor ar fi binele celuilalt, dar reuşesc să-şi mascheze egoismul care ne caracterizează pe toţi, convertindu-l în grija de a coabita echilibrat, astfel cîştigînd cu toţii.
Prost-crescuţii au puţine calităţi şi prea multe defecte, iar acestea se văd în raporturile cu ceilalţi. Au obiceiul de a-şi trata aproapele ca mijloc şi aproape niciodată ca scop. Excepţie s-ar putea să facă rudele şi unele persoane agreate din anturaj; motivul ar fi unul egoist – „că şi ei te ajută pe tine...“ Mai grav e că un om „citit“ sau inteligent nu este implicit şi bine-crescut. Uneori inteligentul e mai perfid şi abia tîrziu îl observi pe de-a-ntregul. Pe de altă parte, un om inteligent şi aparent bine-crescut, dar îngîmfat, e tot un prost-crescut.
Vorbim de două clase de oameni aici, bine delimitate şi care totuşi convieţuiesc, sau mai degrabă se ciocnesc reciproc. Să fii bine-crescut înseamnă să găseşti soluţii de conciliere, iar să fii mai puţin prost-crescut înseamnă să reuşeşti la un moment dat a-ţi da seama că l-ai deranjat pe altul şi că ar fi cazul să n-o mai faci. Ca pe o axă, cele două categorii se află una la „+“ şi alta la „–“, iar cu cît te îndepărtezi mai tare de centru către „–“ cu atît şansele de bună înţelegere scad.
E, de altfel, ineficient să-i bombănim pe cei cu o proastă-creştere fără a le semnala exagerarea printr-un „aşa nu se face“. Obişnuiţi cu prezenţa lor, pentru că „asta e, sînt mulţi şi n-ai ce-i face“, am uitat să mai punem pe traseu indicatoarele de circulaţie, cu riscul de a pierde limbajul comun al bunei convieţuiri.
Florin TRUŞCĂ
masterand în Filozofie şi Comunicare, Universitatea de Vest din Timişoara
