Vise şi parbrize

Amarcord: acum trei ani, o vineri noapte în Vama Veche. Plecasem din Bucureşti pe la ora 10 seara şi mă lungeam în noaptea mai mult oldy decît goldy de la "Paraşute", în compania unui rum-and-coca-cola şi a unei prietene care lucra for-the-yankee-dolla'h'. Era deja al treilea week-end cînd făceam Vama la scurt, adică la 48 de ore, şi nimic nu prevestea un destin mai bun cel puţin pînă la sfîrşitul verii. Bătea vîntul şi începuse să plouă, aşa că la "Paraşute" se mai zbenguiau doar o mînă de hippioţi sociopaţi (citeşte visători), de care nu cred că ne despărţeau mai mult de doi, trei ani şi, probabil, cîteva cutii de vodcă, plus o serie de opţiuni dintre cele mai supărătoare, în speţă dintre acelea pe care noi, aflîndu-ne în treabă, le făcusem deja. Se putea specula destul de uşor că noi veniserăm cu maşina şi ei cu trenul, că noi nu ne aveam bine cu cortul şi nici ei cu gazda, că noi mîncam "la Mitocanu'", în vreme ce ei făceau chetă în aceeaşi locaţie. Şi lista putea continua cu noi şi noi contradicţii sociale, pe care ceasul tîrziu şi umiditatea atmosferică se încăpăţînau să le scoată la iveală, pe măsură ce deveneam din ce în ce mai pulbere, şi unii, şi alţii. O fi fost alcoolemia crescută, o fi fost stranietatea peisajului, o fi fost poate prima tresărire a conştiinţei de clasă - sincer, nu ştiu cu exactitate ce-a fost. Dar cum a fost mi-aduc bine aminte. A fost exact aşa: eu mi-am trecut mîna prin părul ei, încă mirosind a Bucureşti, şi, în loc s-o sărut sau măcar să-i spun ceva lipsit de sens şi nespus de frumos, i-am trîntit următorul reproş: "Îţi dai seama ce-am ajuns? Uită-te la noi! Sîntem nişte uichendări! Ăştia or să rămînă aici şi luni, şi marţi, şi miercuri, şi dracu' ştie ce-o să mănînce şi cine-o să le dea bani să-i bea, dar or să fie aici, iar noi o să fim la Bucureşti, să ne citim mailu' şi să ne punem cruciuliţe colorate în agendă!". Cînd mi-am terminat invectiva rebelă, mă convinsesem singur de lipsa ei de cauză. Din păcate, reuşisem s-o conving şi pe ea. Şi-a aranjat cu o mînă bretonul, ca să-i pot vedea nestingherit privirea zeflemitoare, ochii ei verzi au cuprins, parcă pentru prima dată, întreaga gaşcă de varzomani (dintre care unul, răpus, tocmai îşi înnoroia visul agăţat de un stîlp) şi buzele ei au şuierat un scuipat nervos de pisică: "Ascultă, tu vrei să fii ca ăştia?". Vă daţi seama ce-a ieşit. Moartea pasiunii instantanee. Ne-am stins amîndoi ţigările în restul de "Cuba libre" şi în contradicţiile sociale ascuţite peste măsură şi ne-am dus la culcare, străini unul de celălalt şi mahmuri înainte de vreme. Astăzi, prietena mea, încă uichendăr, ia uneori vineri seara cursa de Paris, dar are ochii tot verzi, deşi nu mai poartă breton, iar eu, mereu uichendăr, deşi nu mai beau "Cuba libre", dau încă replici nepotrivite în momentele cele mai bine lucrate de bieţii scenarişti ai telenovelelor care ne compun viaţa. Între realizările personale, ţin s-o enumăr pe aceea de a fi aflat răspunsul la întrebarea pe care, acum trei ani de zile, am lăsat-o în aerul umed şi lipsit de opţiuni de sub "Paraşute". Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că nu m-au deranjat, în seara din Vamă, nici visătorii şi nici aroma ieftină din visul coca-colist al Cubei libere şi democrate, ci doar senzaţia plăcută (şi inadmisibil de personală) de aducere aminte cu care mirosul de Bucureşti mi-a înţepat nările. Ieşeam într-o sîmbătă dimineaţă din Cr