Vîrstele Pieţei Palatului

În afară de megalomania care-i gîdilă pe edilii Capitalei şi pe cîte un arhitect ambiţios, Piaţa are două probleme majore: una, că are nevoie de un mare parking subteran, şi cealaltă, că s-a format anarhic, prin intervenţii rupte de context. Cît priveşte prima problemă, nu-mi îngădui, ca nespecialist, decît sugestii. De ce nu s-ar excava sub carosabil în spatele Muzeului de Artă, în zona dintre Sala Mică şi Sala Palatului, unde oricum sînt parcate zeci de maşini? Sau chiar, oricît ar fi de îndrăzneaţă propunerea - de costuri să nu mai vorbim -, demolarea Sălii Palatului, locul congreselor de aplaudaci ai partidului, ar înlătura o clădire mătăhăloasă şi urîtă, dînd astfel cîmp liber pentru cîştigătorii unui concurs de arhitectură. Despre cum s-a înjghebat Piaţa, înregistrînd pe rînd transformările istorice prin care au trecut Bucureştii, ar fi mai multe de spus. Cel mai vechi dintre monumentele care străjuiesc acest spaţiu întins ca o palmă deschisă este biserica pe care Iordache Creţulescu a înălţat-o în 1722, cînd situaţia politică începuse să se stabilizeze, după tragedia în care pierise socrul său Brâncoveanu, iar osemintele aceluia fuseseră aduse să se odihnească sub o piatră fără nume la Sf. Gheorghe. Din hanul vecin n-a mai rămas nici urmă, fiind sacrificat în 1938, pentru a extinde curtea Palatului Regal, operaţie care a suprimat şi strada Sfîntul Ionică, cu amintirile ei sindicaliste, şi casa colonelului D. Creţulescu, unde s-au adunat la 11 februarie 1866 conspiratorii ce aveau să dea buzna în dormitorul lui Cuza. Biserica, o splendoare de veche artă românească, a fost restaurată de arhitectul Ştefan Balş, iar blocul de alături, cu librăriile de la parter şi cu birourile Securităţii în creştet, este una din operele lui G.M. Cantacuzino. Nu pot să nu-mi aduc aminte că amîndoi aceşti boieri ai planşetei au suferit ani de zile în închisorile comuniste. Traversînd Calea Victoriei în direcţia fostului CC, constatăm că frontul de blocuri "Romarta" a înlocuit un şirag de clădiri din secolul XIX, printre care faimoasa băcănie Dragomir Niculescu şi librăria "Hachette", care se înfigea adînc în piaţă. Între ele şi faţada de stil fascist care se potriveşte destinaţiilor succesive ale Ministerului de Interne din 1938 se întindea strada Raymond Poincaré. Bombardamentele îndreptate asupra Palatului Regal după 23 August 1944, care au distrus şi Teatrul Naţional, au deschis acel cap de perspectivă pe care Richard Bordenache l-a astupat cu calcanul decorat cu fîntîni arteziene căruia colegii arhitectului de la Şcoala din Roma îi ziceau în glumă "Palazzo Calcagna". În ultima vreme, guvernările postdecembriste au plasat acolo fiecare cîte un monument, în totală inadecvare unul cu altul şi cu fundalul pe care se profilează. Între Palat şi Fundaţie se ridica, din 1939, statuia ecvestră a lui Carol I, întemeietorul bibliotecii. Cea mai frumoasă dintre cele trei lucrări cu care sculptorul Mestrovici a împodobit Capitala a fost topită de comunişti. Ar fi de văzut dacă, în arhivele muzeelor din Zagreb şi Split ale marelui artist croat, se mai găsesc documente care să permită restaurarea. Dar, din cauza celorlalte monumente cu care călăreţul regal s-ar potrivi ca nuca în perete, piaţa ar deveni un depozit de statui. Acest perimetru mişcător este încadrat de cîteva puncte ferme: la nord, hotelul Hilton, fostul Athénée Palace (refăcut azi, din păcate, fără frizeria "Ionică" de pe vremuri) unde s-au împletit atîtea intrigi politice sau sentimentale; la vest, palatul, care, după incendiul din 1927, a căpătat forma actuală în 1935-1937, trecînd apoi prin încercarea focului în 1944 şi la sfîrşitul lui 1989. Latura de est începea cu Ateneul, construit în 1886 şi anii următori, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. Acest gen de instituţie culturală, caracteristic pentru secolul XIX, mai există la Madrid şi la Geneva, pe cînd la Londra a devenit un club. Restaurantul "Cina", casa boierească a Neculeştilor, familie care poseda multe terenuri pe Podul Mogoşoaiei, pînă în Piaţa Amzei, se învecinează cu Fundaţia Regală, renăscută ca fenixul din cenuşă, dar fără cărţile ei preţioase, unele arse şi altele vîndute pe sub mînă. Casa din spatele ei, păstrată cîtva timp ca ruină şi care a adăpostit o expoziţie despre victimele Securităţii, fusese consulatul austro-ungar pe vremea lui Carol I. Clădirea care, pentru generaţia noastră, s-a identificat cu Comitetul Central, încheie această latură a pieţei. Trimiterile la istoria mai veche sau mai nouă se încrucişează într-un joc complicat. A-i suprapune încă o intervenţie, cea mai agresivă, e desigur mai mult decît ar suporta acest spaţiu încărcat de trecut. E timpul să-l lăsăm în pace, mai ales că şi centrul politic s-a deplasat, fiind astăzi divizat între Piaţa Constituţiei, Cotroceni şi Piaţa Victoriei. La 1907, Frédéric Damé, autorul unei preţioase descrieri a Bucureştilor în care a trăit, scria: "Primarul actual, domnul Mihail Cantacuzino, a pus la concurs un plan de sistematizare a oraşului. Sperăm ca acest proiect să fie aprobat pentru a fi executat în chip metodic şi cu spirit de continuitate". Şi adăuga, ca dovadă că ne cunoştea bine: "Vai, spiritul de continuitate este ceea ce lipseşte cel mai tare în România".