Promiteam acum trei numere că voi continua să vă povestesc despre tragica moarte a flashmob-ului şi despre comicul lui tată risipitor, misteriosul Bill. Dar nu vă mai zic acum. Altă dată. Se întîmplă chestii mai importante şi mai tragicomice, mult mai aproape. Pe strada Arthur Verona, în Bükreş. În plus, un proeminent membru al colegiului redacţional al acestei reviste m-a ameninţat că dacă nu-i dau materialul pentru artivisme mai repede îmi va face nişte lucruri pe care nu le pot reproduce aici. Voi scrie, aşadar, despre livrarea de artă care va avea loc pe 5 şi 6 mai pe o stradă din mijlocul Bucureştilor. Jandarmi pe cai, regine ale Poliţiei, Primari Generali, maşini de pompieri, semne de circulaţie modificate, redirecţionări de trafic şi alte supreme patronaje vor supraveghea pentru două zile buna desfăşurare a unei acţiuni pe cît de paşnice, pe atît de subversive. Mi-e limpede că fac un lucru lipsit de orice bun-simţ deontologic, dat fiind că scriu aici despre un proiect în care sunt implicat pînă în gît. Deep shit, gen, ca să-l citez pe Spud (apare Trainspotting la Polirom, super tare, în traducerea Andrei Matzal!). Să nu chestionăm, aşadar deontologia, să o lăsăm să se odihnească şi să ducem nesimţirea pînă la nadir. Deci, reclamă gratuită (dar meritată): 5 şi 6 mai, ART DELIVERY pe Str. Arthur Verona, de la orele 16 pînă la capătul nopţii. Călătorie fără bilet de întoarcere. V-aţi întrebat cum pot duce nesimţirea pînă la nadir? Dînd un citat din mine: "Unii dintre noi încă se mai plimbă pe străzi fără să caute să ajungă undeva. Doar aşa, fiindcă le place să se uite la clădiri, la texturi, la ce scrie pe ziduri, să găsească semne. Să se oprească în locuri de refugiu. Unde să stea cu ochii în soare pentru cinci minute sau să citească o carte. Unde să-i privească pe alţii fără dispreţ, să îşi facă o poveste din întîmplările zilnice pe care nu le băgăm în seamă cînd sîntem grăbiţi. Sunt alţii, mai ales prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, pentru care strada lor înseamnă foarte mult. E locul unde joacă fotbal sau table, stau la o vorbă, fac un grătar în grădina blocului cînd e soare, află ultimele noutăţi dintr-o lume cu oameni care se cunosc bine între ei. Pe măsură ce te îndrepţi spre centrul oraşului, străzile îşi pierd tot mai mult din legăturile cu lumea, din componenta comunitară. În centru, totul se întîmplă înăuntru. În cafenele, restaurante, cluburi, clădiri de birouri, magazine. Străzile sunt pentru maşini, sunt spaţii de tranziţie dintr-o parte-n alta, iar cel mai important lucru e timpul. TREBUIE să economisim timp, să ne grăbim, să ajungem rapid la următoarea întîlnire. Dacă încă te mai plimbi pe jos, ai văzut că maşinile ocupă cea mai mare parte a spaţiului public. Inclusiv trotuarele. Spaţiul public e al nostru. E spaţiul în care ne întîlnim, nu spaţiul în care evităm ciocnirea. Am vrut să vedem cît e de greu să luăm înapoi o stradă. Să o închidem pentru maşini şi să o deschidem pentru oameni. Să o locuim iar. Să o mobilăm, să scoatem scaune şi mese şi fotolii şi canapele, veioze dacă se face întuneric şi vrem să mai stăm, să pictăm peretele unei clădiri, să vorbim despre ce naiba e arta, să chemăm vecinii afară, să invităm oamenii care cîntă pe alte străzi să cînte şi pe a noastră, să dăm o petrecere, să proiectăm filme, să mîncăm nişte mere şi covrigi, să sugem acadele, să învăţăm cîţiva copii să deseneze, să ne gîndim unde punem o cişmea şi cum să arate ea, să răsfoim reviste de artă şi arhitectură, să intrăm în case care păreau interzise accesului, să vedem grădini ascunse dincolo de garduri, să ne întîlnim cu doamna care de zeci de ani remaiază ciorapi într-o dugheană." Gata. Mi-am semnat certificatul de infamie. Detalii pe blogul străzii: http://strada-arthur-verona.blogspot.com