Revolta care n-a mai avut loc

- de individuaţie şi mondenitate - Un poliţist povesteşte despre un flashmob: "Acum cîţiva ani am primit la secţie un telefon de alertă cum că era pe cale să înceapă o revoltă. Ne-am prezentat rapid la faţa locului şi, bineînţeles, n-am găsit pe nimeni acolo. Însă oamenii care rămăseseră în zonă erau pur şi simplu perplecşi, în timp ce noi încercam să adunăm informaţii. ŤCe aţi văzut? Păi... un grup mare de oameni... Şi ce făceau? Păi... nu făceau decît să mormăie şi să cînte... Şi, după asta ce s-a întîmplat? Au plecat...» Am fost nevoiţi să părem calmi, dar cînd am ieşit de acolo ne cam isterizasem, habar n-aveam măcar ce să scriem în raport. Am început să ne întrebăm dacă am discutat cu oameni întregi la minte, dar erau atît de mulţi care spuneau, în mare, acelaşi lucru: au venit, au văzut, au plecat. Şi noi ce ar trebui să facem în cazul ăsta? Avem la secţie dosare întregi despre revolta care n-a mai avut loc". [Întreaga discuţie, din care am selectat acest fragment, poate fi găsită sub formă de înregistrare audio la adresa http://audio.wnyc.org/bl/bl030806c.mp3, unde Bill Wasik discută despre flashmob cu Brian Lehrer, pe postul public de radio al New York-ului.] Flashmob-ul a fost, pînă de curînd, o idee cu autor necunoscut. Bill Wasik, inventatorul acestei distracţii efemere şi inutile, a ieşit însă la iveală cu un studiu pseudo-ştiinţific în ediţia din martie a Harper's Magazine (despre care am mai discutat acum cîteva numere http://www.harpers.org/MyCrowd_01.html). Titlul defăimător ("Turma mea"), tonul acid şi încruntarea cu care pare scris acest articol nu se potrivesc mai deloc cu atitudinea pe care o intuiam ca fiind legată de flashmob-uri - întîlniri spontane şi lipsite de scop ale unor oameni care nu se cunosc între ei, dar care produc o acţiune comună şi apoi pleacă în treaba lor. Intervenţia tîrzie a lui Wasik (care pretinde că publică acest studiu abia acum, fiindcă a aşteptat încheierea ultimului ciclu de viaţă al experimentului său - preluarea conceptului de către corporaţii în scopuri comerciale) aduce un pic a vendetta antitrendyartsyfartsyopenmindedzen people. Wasik face mişto tocmai de cei care fac mişto de societatea contemporană şi de bubele ei etc. etc., de cercul ei vicios, consum-consum, mă lupt contra consumului pentru a deveni în final un consumator oficial etc. Wasik nu a mizat doar pe potenţialul artistic şi pe cel politic al flashmob -ului (deşi e evident că participanţii la aglomerări spontane sînt în general atraşi de măcar una dintre aceste zone). Ideea de la care a pornit se bazează pe conceptele de deindividuaţie ("stare de fapt într-un grup în care membrii nu le dau atenţie indivizilor ca indivizi") şi mondenitate ("scenesterism"). Flashmob-urile au fost gîndite să atragă în primul rînd populaţia über-cool ("sînt prea cool chiar şi pentru ăia cool"), funcţionarii din industria culturii care aleargă de la un eveniment la altul, din galerie în muzeu, din muzeu în librărie, din librărie pe terasă, de pe terasă în hala industrială, pe cei care caută să se culturalizeze în mod conştient, să fie cît mai aproape de nucleul vibraţiilor culturale şi să le prindă din zbor, cînd încă alţii nici nu ştiu ce-i aşteaptă. O caracteristică a acestei populaţii fremătătoare pe care Wasik a exploatat-o cu ironie este nevoia de a se vedea şi de a fi văzuţi împreună sau în compania nu-ştiu-cui. Nevoia de frecare a coatelor cu alţi über-cool-i. Flashmob-ul n-a fost doar o modă fără substanţă, concede Wasik. Prin însăşi forma sa (agregare lipsită de sens, urmată de dispersie), a fost intenţionat ca metaforă pentru vidul noii culturi trendy care i-a dat naştere. Ce ne face să mergem la Muzeu? Lucrarea extrem de contemporană a lui Santiago Sierra sau dorinţa de a ne vedea în mijlocul societăţii artistice admirate, privilegiate şi care e atît de zen încît nici nu pare să bage de seamă toată atenţia care i se acordă. Mergem pentru expoziţii sau pentru chill-out-ul de după, sus, pe terasă, la un joint şi-un suc de portocale? Pentru lansarea de carte sau fiindcă vine şi Andrei Gheorghe? Pentru piesa de teatru sau pentru ţigara din pauză, fumată cu puştii deprimaţi şi cabotini de la ATF, următoarea generaţie de aur a cinematografiei româneşti? Flashmob-ul ar fi, prin urmare, o formă pură şi mult mai sinceră a mondenităţii - întîlnire spontană cu vagi pretenţii artistice şi de activism social, însă eliberată de povara prefacerii că ne uităm la tablouri. Sînt încă intrigat de ideea creării unui spectacol care să constea din înşişi spectatorii săi. De reprezentaţia spontană care se face pe măsură ce oamenii intră în joc. De fisura în real pe care o transmite acest gen de acţiune celor care nu fac parte din mob. Puşi în faţa nevoii urgente de a găsi un sens, o interpretare a performance-ului la care iau parte, fără să vrea, cîţiva dintre cei surprinşi vor privi mai atent în jur. Din punctul ăsta de vedere, Bill Wasik a dat-o-n bară, zic. Dezvăluind "mecanismele secrete" din spatele "Operaţiunii" sale, Wasik coboară miza şi face din flashmob o simplă farsă de-o vară, dedicată celor avizi de The Next Big Thing. Greşeala lui Wasik stă în faptul că micul lui experiment cultural a căpătat o viaţă proprie, asupra căreia nu mai are nici un drept. Cu atît mai puţin pe acela de a-i semna certificatul de deces.