re:member

"Identitatea de esenţă dintre cele trei totalitarisme ale secolului XX, fascism, nazism şi comunism, flagrantă în domeniile politic şi poliţist, mi s-a părut la fel de flagrantă în cultură. De ce un determinism comun i-a împins oare pe cei trei fraţi înspre arta pompieristă? Explicaţia stă, cred, în faptul că totalitarismul (neologism forjat de Mussolini în 1922) nu trebuie doar să înglobeze, aşa cum îi spune numele, totalitatea activităţilor unei societăţi, şi deci şi arta, ci şi să vegheze ca această artă să arunce masele într-un plictis profund, în aşa fel încît să nu constituie o distracţie susceptibilă să abată atenţia colectivă de la masticarea exclusivă a utopiei oficiale. (...) Am observat adesea, cei care-au mers pînă la capătul stalinismului au devenit cei mai lucizi şi cei mai severi cu ei înşişi, o dată ce-au revenit. Dimpotrivă, Ťtovarăşii de drum», jumătăţile de măsură ale totalitarismului, pretind că şi-au înmormîntat aberaţiile şi minciunile justificîndu-le prin Ťcontext» şi prin circumstanţe. (...) De ce scriitorul francez cel mai reprezentativ pentru anii 1959 şi 1960 (Sartre, n.n.) a urît libertatea, tocmai el, filozoful libertăţii? De ce acest filozof atît de inteligent a fost de acord cu noaptea intelectuală a comunismului? De ce fondatorul faimoasei reviste Les Temps modernes n-a priceput nimic din timpul lui? Cum de acest gînditor atît de subtil a putut fi unul din marii fraieri ai secolului noastru? În loc de a escamota aceste realităţi, ar fi mai bine să-ncercăm să le explicăm. Problema nu este aceea a aberaţiilor unui om. Este aceea a unei întregi culturi. Pentru a o rezolva, să ne inspirăm mai degrabă din ceea ce Sartre însuşi a predat, nici într-un caz din ceea ce a făcut, din filozofia sa despre responsabilitate, nici într-un caz din actele sale iresponsabile, din morala sa despre autenticitate, nici într-un caz din ideologia sa atît de falsificantă. (...) Cititor precoce, foarte curînd n-am avut ce face cu fadele rezumate de istorie literară destinate unor elevi din care majoritatea nu aveau nici cea mai mică înclinaţie pentru litere. De altfel, nici cea mai mare parte a profesorilor nu au această înclinaţie, inclusiv, cum am văzut mai tîrziu, în învăţămîntul superior. Poate că au erudiţia, competenţa, metoda, dar e greu să găseşti unul din şase care să fie un veritabil cunoscător, cu care să ai chef să vorbeşti despre o carte, să afli ce gîndeşte despre ea, să descoperi eclerajul neaşteptat pe care percepţia lui personală o aruncă asupra acelei opere. Dacă cunoştinţele literare nu sînt aceleaşi pentru toţi oamenii, pentru că nu e meseria tuturor, cunoscătorii sînt împărţiţi într-o proporţie egală printre universitari şi printre cititorii obişnuiţi... Am urît şi m-am ferit, de cum mi-a venit mintea la cap, de toate acele manuale de istorie literară ale căror autori au darul de a aplatiza orice ating şi care transformă cele mai strălucitoare flori în cîrpe de şters praful. Aceştia sînt maşinării foarte sigure menite să abată tineretul de la amorul literelor prin reducerea lor la clişee, fie ele şi de avangardă... Manualul ucide dorinţa de a citi. (...) Engleza juxtapune, franceza subordonează. Engleza poate să sară adesea peste prepoziţii între cuvinte, sau chiar şi peste conjuncţii între propoziţii, în vreme ce franceza, moştenitoare a sintaxei latine, n-ar putea să se dispenseze de ele. (...) Despre Ťfericirea» de a trăi la hotel, la adăpost de grijile domestice care Ťmi-au mîncat ficatul şi mestecat encefalul». Ce de zile ruinate de hazardul imobiliar! La hotel nu te preocupi nici de asigurări, nici de taxe, nici de menaj, nici de facturile de electricitate. Le plăteşti, fireşte, pentru că sînt incluse în nota de plată, dar nu-ţi baţi capul cu ele... Nu trebuie să alergi după instalatori de negăsit, după sticlari sau după zugravi, şi nici nu eşti nevoit să trînteşti uşa-n nas tuturor pisălogilor. Plătind, la hotel îţi cumperi nepăsarea; la domiciliu, plătind, îţi cumperi numai belele." (Jean-François Revel, din Le Voleur dans la maison vide , 1997, articole şi interviuri