Francofonia nu este o boală
Spre deosebire de predecesorul Excelenţei Sale, care vorbea româneşte, noul ambasador al Franţei, dl Hervé Bolot, a deschis Anul Francofoniei vorbind în franceză şi făcînd uz de serviciile unei traducătoare. Din păcate, Excelenţa Sa exersase înaintea apariţiei publice doar cititul de pe foaie, nu şi vorbitul în tandem, astfel că discursul cuplului ambasador-traducător s-a transformat într-un simultan împiedicat şi de tot hazul: dl ambasador citea fraze prea lungi, traducătoarea intervenea inoportun sau traducea anapoda şi se înroşea din cea în ce mai tare pe măsură ce sprînceana ambasadorului se ridica tot mai ameninţător. Rîsetele stîrnite în Sala Mare a Palatului de prestaţia celor doi şi de traducerea îndoielnică dovedeau nu numai că românii s-au mai relaxat în privinţa oficialităţilor străine, dar şi că în audienţă erau suficienţi cunoscători de limbă franceză, ceea ce este, admit, un lucru îmbucurător. Din tot discursul dlui Bolot am reţinut o singură idee, poate pentru că a fost singura care m-a contrariat: francofonia, spunea Excelenţa Sa, se opune globalizării prin aceea că păstrează valorile culturale identitare ale ţărilor francofone. Aş vrea să spun de la bun început că-mi sînt dragi Franţa şi cultura franceză. Vorbesc în termeni emoţionali, pentru că am faţă de această ţară aceeaşi afecţiune respectuoasă pe care ţi-o induce o mătuşă senilă, în ale cărei gesturi tremurate se citesc încă o eleganţă anacronică şi o manieră de a trăi viaţa faţă de care te simţi net inferior. Dar nu pot aprecia valorile de astăzi ale Franţei, aşa cum nu pot lua în seamă opiniile politice ale senilei mele mătuşi. Pentru că Franţa de astăzi nu promovează valori, ci amintiri, şi nu are opinii, ci mai degrabă ţîfne. O astfel de ţîfnă este, în opinia mea, furorul anti-globalizare (mai precis, "anti-mondializare", pentru că, aşa cum spune o vorbă răutăcioasă, francezii încă n-au aflat că lumea este, de fapt, un glob). Cum poate fi credibil un asemenea discurs cînd vine din partea unei naţiuni care şi-a strecurat insidios (şi bine a făcut) propria cultură în creuzetul de formare a culturii altor naţiuni moderne? Este la fel cum mătuşa pomenită mai sus, deposedată în vremea comunismului de averea familiei, incapabilă să şi-o revendice şi redusă la statutul de pensionară, ar prelua discursul ieftin de stînga al PSD-ului şi ar vota cu Iliescu. Aceeaşi impresie jalnică mi-o produce astăzi teza anti-globalizare-pro-francofonie propusă de ambasadorul francez. Este la fel de ridicolă ca şi discursul anti-război practicat de Franţa înaintea conflictului din Irak (nu spun că războiul pornit de administraţia Bush nu merita criticat, spun doar că orice comentarii făcute de Franţa la adresa intenţiilor belicoase ale Americii sînt sortite ridicolului, ceea ce s-a şi întîmplat). Există în Franţa tineri cu o voce foarte bine articulată politic, dar mi-e teamă că această voce nu se regăseşte în discursul autorităţii politice şi, cu atît mai puţin, în cel al diplomaţiei publice franceze. Mulţi din tinerii Franţei se simt relegaţi în propria ţară, îşi dispreţuiesc şi resping propria civilizaţie, ascultă muzică berberă şi marocană, îşi acuză strămoşii că au distrus culturile popoarelor pe care le-au colonizat şi, nu în ultimul rînd, sînt cei mai numeroşi consumatori de haşiş din Europa. Zbaterile interne ale civilizaţiei franceze de astăzi transpar prea puţin în dezbaterile propuse de manifestările francofoniei, ceea ce este atît în dezavantajul Franţei, cît şi al iubitorilor ei. Iar momentele de haz involuntar, produse de discursul noului ambasador francez, nu estompează izul de levănţică pe care-l simt în nări cînd vine vorba de această "francofonie".
