Fotografii cu scriitori (...pe perete)
Înainte de a fi canonizat de Platon (şi intens abstractizat), termenul grecesc eidos definea extrem de simplu înfăţişarea, forma sau chipul unui corp anume. Homer este cel dintîi auctor care-l investeşte cu acest prim înţeles: ceea ce se arată. Ulterior, presocraticii (mai cu seamă atomiştii) aveau să atîrne eidos-ului o semnificaţie în plus: noţiunea de proprietate caracteristică sau "tip". În sfîrşit, Platon va complica şi mai mult lucrurile, alipindu-i dimensiunea inteligibilităţii lăuntrice. Eidos, adică înfăţişare, formă, chip, tip caracteristic sau inteligibilitate lăuntrică, deopotrivă. Prima mea întîlnire cu fotografia unui scriitor a fost una "homerică". Iar eidos-ul nemijlocit, chipul bărbos al lui Creangă. De fapt, mi-e cu neputinţă să mi-l închipui altfel pe Creangă decît aşa cum l-am zărit atunci, copil fiind, pe coperta a II-a a volumului Amintiri din copilărie: un nene bărbos şi sobru, colorat intens în sepia. A urmat (cred) Eminescu cu poza lui oficioasă din perioada studiilor la Viena: frac, cămaşă albă şi papion, frunte imensă, părul pieptănat pe spate, ochi pătrunzători de teuton. După ce ajungi (dacă ajungi) să ai, mai întîi, varii intimităţi cu inteligibilitatea lăuntrică a unui autor, întîlnirea ulterioară cu chipul său poate deveni, uneori, un şoc. Există chipuri de scriitori care parcă prelungesc cumva, în arhitectura propriei figuri, edificiul tautologic al propriilor texte. Alţii, dimpotrivă, par aşezaţi ilicit lîngă caligrafia numelor şi a operei care i-a consacrat. Cînd am zărit întîia oară chipul lui Bacovia (o poză din amurgul vieţii, făcută foarte probabil după ce autorul se stabilise în Bucureşti) am fost ferm convins că nici o altă imagine nu poate încarna mai plenar lirica poemelor din Plumb: doi ochi trişti, pleoape căzute, obraji supţi şi bolnăvicioşi ca de ftizic. Mi se părea că poza lui Bacovia nu e altceva decît reprezentarea vizuală, "eidosul homeric", a poemelor sale. În schimb, Alexandre Dumas m-a dezamăgit. Citisem Cei trei muşchetari, Contele de Monte Cristo, Laleaua neagră şi mi-l reprezentam pe auctor, habar n-am de ce, subţirel, angelic şi blond. Aproape că mi s-a făcut rău cînd l-am descoperit într-o bună zi, în paginile unui almanah literar, privindu-mă jovial cu aerul lui boem şi neserios. Care va să zică, tipul ăsta obez cu ten tuciuriu şi obraji cărnoşi era marele Dumas? Da. El era! Cu toate astea, adevăratul climax al dezamăgirii, trecînd succesiv prin figura nebănuit de rotundă a lui Sadoveanu, prin cheliile surprinzătoare ale Şcolii Ardelene, prin alte zeci de eidos-uri distorsionate, aveam să-l ating cu scriitorul Pearl Buck. În fond, cine Dumnezeu s-ar fi gândit că e o femeie!? Mă rog... Imediat după Revoluţie am trăit cea mai isterică perioadă în ceea ce priveşte obsesia mea cu fotografiile scriitorilor. Decupam tot ce prindeam şi lipeam pe perete. Găsisem un soi de antologie a scriitorilor români unde fiecare autor avea alături de fişa bibliografică şi cîte-o poză din care, după caz, rînjea, zîmbea reţinut sau privea, constipat, obiectivul. I-am decupat pe toţi şi i-am lipit pe perete. Ediţiile vechi din BPT (cele bleu) aveau toate, pe a doua pagină, poze cu autorul. Într-una din ele aveam să-l descopăr pe bătrînul Tolstoi cu plete ninse, prelungi şi barbă albă, ca a soliştilor de la ZZ Top. L-am rupt fără milă şi l-am lipit pe perete. Curînd, pereţii mansardei mele arătau ca un muzeu cu sute de ochi de celuloid. Erau acolo, îngrămădiţi de-a valma, paşoptişti sobri, junimişti galanţi, semănătorişti marţiali, şaizecişti derutaţi sau proletcultişti fără pic de spiritualitate în ochi. Mărturisesc că îi iubeam pe toţi deopotrivă. Azi, cînd m-am familiarizat cît de cît cu idiosincrasiile care domnesc în lumea literaţilor, vreau să le cer iertare unora dintre ei pentru că i-am alăturat, cu nimicnicie, altora. La cît am realizat ulterior că se urau, nu e exclus ca, după ce stingeam lumina, la adăpostul întunericului, o parte din ilustrele feţe să înceapă subit a se strînge de gît. Tot după â90 am început să mă abonez la revistele literare. Cumpăram cu fervoare şi fără selectivitate (cum avea să mă deplîngă sora mai versată a unei amice) Literatorul lui Marin Sorescu, Luceafărul lui Ulici, Adevărul literar, România literară, Convorbiri literare, Contrafort, Contrapunct, Cuvântul, Apostrof, Dilema etc. Revista Luceafărul publica număr de număr o rubrică cu fotografiile scriitorilor, intitulată "O istorie ilustrată a Literaturii Române văzută de Ion Cucu". Acolo aveam să-i văd în zeci, sute de ipostaze cam pe toţi scriitorii postbelici şi nu numai, pe membrii Cercului de la Sibiu, pe Ştefan Augustin Doinaş, pe Nicolae Balotă, cel veşnic radios şi liniştitor, mustind a bonomie şi galanterism, pe Ion Negoiţescu, subţire şi rafinat, pe I.D. Sîrbu explicînd mai mereu, monumental, cîte ceva, pe dyonisiacul Fănuş Neagu, pe Nicolae Breban, incredibil de tînăr, ori pe criticul Perpessicius scrutînd lumea prin ochelarii săi neverosimili. Dacă se întîmpla să nu am vreunul din autori, îl decupam pe loc cu parcimonie şi-l lipeam, invariabil, pe perete. Dacă se întîmpla să-l am şi să-l iubesc nespus, îl mai decupam o dată. Nichita a fost, cred, cel mai decupat poet. Îi rezervasem un spaţiu privilegiat, lîngă celebrul portret al lui Dostoievski pictat de Vasili Petrov. Multe dintre poze îl înfăţişau declamîndu-şi poemele, în decoruri bucolice, aşezat pe vreo bancă, avînd toamna drept fundal (frunze şi plopi în neştire), sau în spaţii închise privind încercănat, cu ochii lui aproape hipnotici, obiectivul. Restul imaginilor imortalizau secvenţe colective de pe la Uniune, ori agape literare în care mai totdeauna cineva era surprins perorînd, citind, ţinînd un "speech" sau zîmbind curtenitor către aparat. Apăreau acolo, discret, şi poete pe care le îndrăgeam, precum Nina Cassian (cu profilul ei savuros de Cleopatră) ori Ana Blandiana, frumoasă ca o zeiţă, flancată mai mereu de bărbaţi perciunoşi şi curtenitori. Ani de zile am trăit ca un criminal care-şi cultivă imaginea victimelor, tapetînd pereţii în neştire şi trăind nostalgii de iconodul. După Nichita a urmat Mircea Eliade. Apoi Mihail Sebastian. Apoi Cărtărescu. Apoi... într-o bună zi a trecut pe la mine un prieten şi mi-a spus că, decât să cultiv imaginile scriitorilor, mai bine le-aş cultiva ideile. Vorbele lui mi s-au părut atât de profunde, încît i-am făcut o poză. După care l-am lipit pe perete.
