Flash mob-ul e mort, zice Bill

Pe la sfîrşitul lui octombrie 2004 am primit un mail în care eram invitat să iau parte la o "mobilizare instantă anti Năstase". Trebuia să apar în faţa cortului PSD din Piaţa Universităţii (ne aflam în toiul campaniei electorale), pe 1 decembrie, la ora 12 şi 10. Mi se mai cerea să am la mine un pachet mare de bomboane pe care să le mănînc cu poftă. Eram sfătuit să-i invit la festin şi pe tinerii pesedişti de prin cort, care, dacă ar fi acceptat, ar fi dovedit astfel că nu sînt definitiv pierduţi. După zece minute urma să ne dispersăm la fel cum am venit, în direcţii diferite. "Iniţiativa, se specifica, nu aparţine nici unui partid." Părea că mesajul atinsese un public destul de larg, fiindcă m-au sunat în zilele următoare vreo cinci prieteni, care nu prea aveau legături unul cu altul, întrebîndu-mă dacă iau parte la "acţiunea aia cu bomboanele". Activismul politic şi orice chestie anti-Cineva îmi suna de la început destul de fals, dar conceptul manifestării era mult prea tare. Un simplu mesaj cu tentă subversivă, pornit de undeva şi răspîndit aproape instantaneu la cîteva mii de oameni pe principiul piramidei, cu costuri neglijabile, dar cu aderenţă foarte mare. Ideea promitea să aibă consecinţe importante. Normal că m-am dus. Cînd am ajuns acolo, pe la 12, piaţa era aproape goală. La fel cortul PSD. Fie aflaseră şi ei, fie de 1 decembrie i-au lăsat pe membrii organizaţiei de tineret să îşi sărbătorească patria fără să împartă pliante şi baloane albastre. În cîteva minute însă, ieşirea din pasaj era deja plină de oameni, iar presa roia peste tot, febrilă. "De ce mîncaţi bomboane?", asta a fost întrebarea standard. Cei mai mulţi au refuzat să comenteze sau au dat răspunsuri evazive, de genul "pentru că sînt bune". În total, aproape o sută de participanţi. Am aflat în aceeaşi zi, după cercetări asidue pe net, că ideea nu era nouă şi că îi spunea flash mob. Tot atunci am aflat că, în forma sa originară, flash mob-ul nu ar trebui să aibă vreun scop, cu atît mai puţin unul politic. De atunci şi pînă acum au avut loc mai multe acţiuni de genul ăsta în România, cele mai multe dintre ele cu implicaţii ideologice evidente. Proteste care păstrau doar forma, nu şi ideea iniţială, care conţinea o doză suculentă de iraţional, aşa cum înţelegeam eu din documentaţia pe care mi-o făcusem. Flash mob-urile autentice au rămas aproape necunoscute pînă azi, ca dovadă a faptului că românilor nu le prea arde de chestii inutile. Primul flash mob a avut loc în New York şi a ieşit prost, fiindcă poliţia fusese alertată din timp. Oamenii erau invitaţi să ia cu asalt, pentru fix şapte minute, o mercerie în care de obicei nu găseai mai mult de două-trei persoane la ora de vîrf. Începînd cu cel de-al doilea mob, participanţii se întîlneau mai înainte în cîteva baruri, unde primeau instrucţiuni scrise despre ce aveau să facă. Ideea a plecat de la un tip pe nume Bill care, aparent, se plictisea rău. Timp de trei ani nu s-a ştiut mai mult despre el, în afară de faptul că "lucrează în industria culturii". În ăştia trei ani, au avut loc sute de flash mob-uri pe toate continentele, mai puţin Antarctica. După cum era de aşteptat, conceptul s-a transformat treptat, pus fiind în slujba celor mai diferite interese, pînă la aproprierea acestuia de către marile corporaţii, care l-au utilizat cum ştiau ele mai bine - în scopuri publicitare. Luna trecută, Bill a publicat un articol intitulat "My Crowd. Or, Phase 5: A report from the inventor of the flash mobs" în Harper's Magazine, revistă culturală americană cu peste 150 de ani de tradiţie (vezi aici: http://www.harpers.org/MyCrowd_01.html). Bill Wasik (pe numele său întreg) este senior editor al publicaţiei în cauză, autor şi fiinţă umană. Face parte dintre Autori, care e o parte a categoriei Fiinţe Umane, care face parte din Conexiuni, care face parte din Harpers.org. Bill îşi descrie în detaliu experimentul social, cu un ton nu tocmai măgulitor pentru cobai, şi proclamă moartea flash mob-ului. Mai multe despre moarte, aglomerări spontane şi trend-uri, în următoarea ediţie a rubricii artivisme (adică peste vreo două săptămîni). Deocamdată citiţi textul lui Wasik, nu vă va lăsa indiferenţi.