Festivalul Filmului Britanic
De 10 ani încoace, m-am obişnuit cu Festivalul Filmului Britanic în prag de noiembrie, ca alternativă la marile ecrane ale Capitalei şi, deopotrivă, ca panoramă, întotdeauna provocatoare şi diversificată ca ofertă, a ultimelor producţii made in UK. Şi nu m-a dezamăgit nici anul acesta. Am avut parte de un program de animaţii (din care m-a marcat una, Metalstasis, amuzantă/atroce despre degradarea unui robot printre circuitele căruia se aciuează şobolanii) şi unul de scurtmetraje pe tema identităţii social-culturale. Şi, bineînţeles, de filme. Profitînd de tirania gustului, am ales din selecţia făcută, ca de obicei, de criticul Mihai Chirilov, acele cîteva momente care mi se par cu adevărat memorabile. În primul rînd, cameleonicul Michael Winterbottom, un obişnuit al festivalului (în ediţiile precedente s-au văzut I Want You şi In This World), nu s-a dezminţit: de data asta cu un (science) fiction distopic (undeva între Huxley şi Gattaca), Code 46, în care settingul e mai mult un pretext pentru o poveste de dragoste împotriva tuturor opreliştilor, cu parfum de Lost in Translation, a cărei lentoare senzuală mi-a amintit de In the Mood for Love şi care, dincolo de mondializare şi uniformizare, vorbeşte mai ales despre memorie cu o melancolie demnă de (din nou) Wong Kar-wai. Superb jucat de strania Samantha Morton şi Tim Robbins, poate cel mai improbabil cuplu văzut pe ecran anul acesta. Apoi, Blind Fight (regia John Furse), claustrofobic şi emoţionant huis clos (bazat pe evenimente reale) despre doi oameni iniţial opuşi (un jurnalist englez şi un militant irlandez), pe care captivitatea prelungită la mîna unei grupări cvasi-teroriste arabe îi apropie, prietenia şi comunicarea ajutîndu-i să supravieţuiască întregi şi, mai ales, umani, alternării aleatorii de amiciţie şi cruzime la care îi supun "păzitorii lor". Departe de judecăţi simpl(ist)e, încercînd să pătrundă lumea islamică şi problemele acesteia care au dus la astfel de acţiuni, fără să demonizeze/sanctifice, străduindu-se să înţeleagă şi să arate psihologia tuturor părţilor. Pe scurt, o raritate. Tot un debut a fost şi Frozen (regia Juliet McKoen), titlu cum nu se poate mai potrivit pentru un perfect stăpînit şi glacial (!) thriller obsesiv, morbid şi cu foarte bine găsite reminiscenţe/citate din Don't Look Now - de la haina roşie a surorii dispărute, la dorinţa aproape psihotică de lămurire a unui mister şi pînă la twist-ul final. Pe Shane Meadows îl ştiam (şi nu prea plăceam) de la dramele sale rurale precedente, dar Dead Man's Shoes e o revelaţie - poveste lentă şi angoasantă de răzbunare în vîna clasicului Get Carter, dar plasată în universul tipic (locşor uitat de lume) al regizorului, cu un protagonist (excelentul Paddy Considine), în egală măsură odios şi ataşant, şi un final care poate părea înălţător dacă, neatent, nu-i vezi sinistra urmare/miză (care te-ngheaţă mai tare decît toate torturile servite pînă atunci). Dincolo de tipicele comedii (Man About Dog, Fakers), poveşti de-amor necanonice (My Summer of Love - un sub-Heavenly Creatures altminteri poetic şi frumos -, Ladies in Lavender) sau horror-ul de rigoare (Creep), mai merită o menţiune ultima realizare cinematografică a venerabilului Sir Richard Eyre, Stage Beauty, care dincolo de volane, retorică şi anatomia (oricum fascinantă) a teatrului de epocă (Shakespeare!) spune o istorie mult mai problematică şi nuanţată despre căutarea identităţii (sexuale/de gen/profesionale), rivalităţi de scenă, aparenţe. Plus că îi prilejuieşte superbului Billy Crudup (Almost Famous, The Hi-Lo Country) un formidabil recital actoricesc. Pe scurt, destul cît să te ţină pînă la următoarea ediţie.
