De la generalisim la general

Un oraş este înălţat sau degradat de impresia pe care o fac statuile sale. La Bucureşti n-am stat niciodată prea bine din acest punct de vedere. Seria de figuri istorice propuse veneraţiei populare a început relativ tîrziu: cea mai veche statuie e cea din faţa spitalului Colţea, ridicată de Karl Storck în 1869 în amintirea ctitorului acestui aşezămînt, spătarul Mihai Cantacuzino. De atunci s-au tot înmulţit dascălii, scriitorii, miniştrii sau voievozii distribuiţi pe la răspîntii ori prin parcuri, fie de mîna meşterilor indigeni, fie lucrări mai scumpe, comandate la Paris sau la Florenţa. Singure, trei opere monumentale se despart de convenţia care le-a imprimat celorlalte o rigiditate severă: "Aviatorii" Lydiei Kotzebue, "Cărturarul" lui Anghel (Monseniorul Vladimir Ghica) şi magnifica operă a lui Mestrovici, "Ion I. C. Brătianu". Cu ele se poate înfrunta judecata cea mai exigentă, la nivel european. Adevărul este că acest tip de artă reflecta o sensibilitate care nu mai este a secolului care începe şi reprezenta o cultură de care ne distanţăm: artă figurativă, eroi care plămădesc istoria... Pe de altă parte, ultimele podoabe adăugate oraşului nostru, cu binecuvîntarea comitetului de pe lîngă Ministerul Culturii care avizează monumentele de for public, au dat greş faţă de orice estetică, tradiţională sau avangardistă. "Ţepuşa", de pildă, este o jignire adusă bunului-simţ. Festivalul francofonilor a trecut şi ne-a lăsat o statuie nouă. Aşezarea ei pe marginea unei pieţe care abia-şi găsise centrul, gravitînd de cîţiva ani în jurul Discului crucifer al lui Paul Neagu, este cel puţin neinspirată. Piaţa a primit numele actual, Charles de Gaulle, cu ocazia precedentei vizite a preşedintelui Chirac. Am supralicitat acum cu statuia marelui om, ca să i-l arătăm oaspetelui. La Paris, statuia generalului e pe Champs Elysées, în apropiere de ale lui Clemenceau şi Churchill, bărbaţi de autoritate şi de aprigă dîrzenie ca şi el. La Bucureşti, această piaţă s-a numit pe rînd, marcînd virajele capricioase ale istoriei, Adolf Hitler, Roosevelt, I.V. Stalin... Ţin minte colosul lui Demu care domina piaţa şi care, se zice, e ascuns undeva în al doilea subsol al Muzeului de Artă (nu cred că-i adevărat: cum ar fi intrat acolo?). La Budapesta şi la Praga, statuile lui Stalin au fost ciopîrţite în bucăţi. Oricum, de la "generalisim" la "general", trecerea are o ironie la care De Gaulle n-ar fi rămas indiferent. O cred, judecînd după propria mea reacţie şi cu tot respectul pe care l-a trezit întotdeauna în mine numele lui, în cei 50 de ani de cînd l-am auzit prima oară. A fi crezut în viitorul patriei sale, fiindcă se identifica cu ea, a fi păstrat convingerea că e însărcinat cu o misiune atunci cînd a refuzat, numai el, capitularea şi cînd a însufleţit rezistenţa, a fi păşit în fruntea poporului lui ca paznicul onoarei acestuia şi a se fi retras (de două ori) cu capul sus - toate împreună au alcătuit ultima viaţă din vremurile noastre care ar putea fi scrisă de Plutarh. Mesajul cel mai semnificativ pentru noi al acestei figuri romane este probabil: "Mereu aceeaşi istorie, totul e de făcut din nimic!" Şi totuşi... De ce o statuie la Bucureşti? Vizita din 1968? Îl văd trecînd, în picioare în maşină, mai înalt decît oricînd fiindcă Ceauşescu şedea alături. Îl aud vorbind cu o voce teatrală studenţilor în aula Universităţii noastre, în timp ce, la Paris, alţi studenţi ridicau baricade şi azvîrleau cocktailuri Molotov. Datorită Sandei Stolojan, care a transcris însemnările sale de interpretă într-o carte revelatoare, ştim că generalul venise să-l încurajeze pe Ceauşescu în acea independenţă faţă de ruşi pe care, într-adevăr, o va dovedi în august. Dacă mi-aduc aminte ce-mi povesteau părinţii mei despre cel dintîi concert la Ateneu după 23 August şi eliberarea Parisului, cînd sala plîngea cîntînd "Marseileza", putem să-i mulţumim generalului pentru încă un moment de emoţie purificatoare. Dar asta nu mai e ţara de atunci şi în cinstirea neaşteptată adusă lui De Gaulle e greu să nu vedem un gest oportunist. La intrarea în parc (fostul "de Cultură şi Odihnă I.V. Stalin", după ce fusese "Parcul Regele Carol al II-lea"), la doi paşi de nişte cabine alb-albastre de WC, silueta n-are măreţie adevărată, nici eleganţă. În piaţa dictatorilor a apărut un soldat de plumb de mari dimensiuni.