Critics Reloaded
Cînd deschid o revistă literară şi citesc o cronică de carte, dacă am habar cine e autorul, ştiu cine e criticul şi dacă există vreo legătură - fie şi vagă - între cei doi, în 90% dintre cazuri ştiu dinainte şi cum va fi cronica: pozitivă, entuziastă, negativă, demolatoare, căldicică sau scăldată. Asta e rău. Dar se poate şi mai rău. Există autori cărora le sînt dedicate automat cronici exclusiv bune, exclusiv proaste sau pur şi simplu scăldate1. Există amiciţii mari, există idiosincrasii şi mai mari şi, în general, există o lume literară mică de tot, în care, la un moment dat, toată lumea ştie cîte ceva despre toată lumea. Şi toată lumea asta literară, micuţă cît insula despărţită de uscat de la sfîrşitul Underground-ului lui Kusturica, speră că undeva, în "afară", există un public nebun după arta noastră literară, cu care criticii, cablurile de tensiune culturală, încă mai fac legătura. Numai că dacă am vrea o critică de întîmpinare obiectivă, alertă şi eficientă, ar trebui să-i închidem pe critici în nişte turnuri de fildeş veritabile, nu metaforice. Sau să fim - să fi fost - o cultură mai aşezată şi mai puţin complexată, ca să nu bîjbîim după repere, după fiecare schimbare de paradigmă literară sau de regim politic. Atunci poate nu ne-am fi permis să ne facem de rîs elogiind mediocritatea ori ejaculările necontrolate de cuvinte şi nici ignorînd ori şutuind valori potenţiale şi consacrate. Marea problemă e însă cea enunţată la început: slaba audienţă a criticii literare. De aici cred că vin şi multe din slăbiciunile ei. În principiu, o cronică literară e o recomandare la lectură (sau la nelectură). Dar la urechile şi sub ochii cîtor oameni ajunge recomandarea criticului, fie ea bine sau rău intenţionată? Şi cu ce efect? Păi, să vedem. Revistele literare, locul predilect al unor astfel de recomandări, au tiraje de cîteva mii de exemplare. "Cîteva" înseamnă că se pot număra pe unul sau două degete de la o mînă. Şi e vorba de tiraje, nu de numărul de cititori, care e şi mai mic. Şi cîţi dintre ei citesc cronicile literare? Iar dintre cei care le citesc, cîţi nu au o părere gata formată şi nu fac parte din micul falanster literar românesc? Adresabilitatea redusă e marele handicap al criticii de întîmpinare (de restul domeniilor "literaturii despre literatură" nici nu mai vorbesc). Iar "adresabilitate redusă" nu înseamnă faptul că din 20 de milioane de români, doar vreo 10.000 citesc, ci că din cei 10.000 doar cîteva sute mai lecturează cronici de carte. Mă gîndesc că trebuie să fie foarte frustrant să scrii pentru o mînă de cititori, dintre care mulţi sînt din branşă şi au deja păreri critice formate, greu de schimbat. Cum spunea odată un amic (exagerînd, desigur): ai mai multă audienţă dacă îţi citeşti cronica într-o staţie de autobuz la o oră de vîrf. Pe de altă parte, aşa apare acea ispită aproape diavolească: cînd nu te vede multă lume şi performezi practic acasă e uşor să plăteşti poliţe, să strîngi prietenii sau să reconfirmi amiciţii (literare, desigur). Aşa că adresabilitatea redusă, combinată cu circuitul aproape închis al criticii literare, atrag după ele o deresponsabilizare a actului critic. Aşa merg lucrurile. Sau, mai degrabă, aşa stau lucrurile. Ar fi păcat să nu privim însă puţin şi partea plină a paharului. Partea plină e concurenţa care dinamizează cît de cît lumea literară, naşte polemici şi impune strategii de persuasiune a publicului. Au apărut critici tineri, dornici de afirmare şi convinşi că au ceva de spus, care polemizează, demolează, construiesc. Unii sînt buni, chiar foarte buni. Inevitabil, dinamizarea vieţii literare presupune şi revitalizarea artei critice, iar criticii competenţi din generaţiile mai vechi au devenit mai vizibili (sau iarăşi vizibili), intrînd în noul ritm. Rămîne problema deschiderii spre marele public, cele cîteva mii (sau, ca să fiu optimist, zeci de mii) de oameni care citesc cărţi, dar nu şi reviste literare2. Vorbeam despre revitalizarea discursului critic şi diversificarea vocilor critice. Experimentate în mic, la scara celor cîteva sute de cititori despre care vorbeam, ele ar putea fi folosite ulterior şi pe o scară mai mare, la grupul de cititori activi. Pentru asta cred că ar fi necesare cîteva condiţii; le înşir aici aleatoriu, fiindcă sînt oricum interdependente: 1) responsabilitatea critică. Dacă în acvariul nostru literar putem plăti poliţe, ne putem susţine amicii sau ne putem demola inamicii, fără a surprinde pe nimeni şi fără a schimba mare lucru, în faţa unui public larg nu putem să ne facem de rîs. 2) autoritatea unui critic, dată de credibilitatea lui. Acceptarea unei recomandări de lectură presupune şi asumarea ei. Cînd un critic îţi recomandă trei cărţi proaste la rînd şi le mai şi cumperi, îi retragi imediat autoritatea prezumată. Dacă o revistă sau o emisiune TV culturală vor bani pentru recenzii direct de la editura sau autorul în cauză (cazul revistei Cuvîntul de acum cîţiva ani sau, mai recent, al emisiunii Parte de carte), nu poţi să nu priveşti cu rezerve o asemenea formă de recomandare plătită. Bunul-simţ îţi cere să bănuieşti că nimeni nu plăteşte ca să fie înjurat. 3) abilităţile de comunicare pe care şi le dezvoltă critica - sau mai degrabă criticul. Modelul Dan C. Mihăilescu mi se pare relevant. A ştiut să exploateze o ocazie bună pentru critica literară în general - un comentariu de carte la un post de televiziune cu audienţă - şi şi-a atras un public fidel, păstrînd totuşi ştacheta ridicată (şi, ce-i drept, riscînd relativ puţin în selectarea cărţilor prezentate... dar asta-i altă problemă). La 4) competenţă şi intuiţie critică nici n-are rost să mai insist. Trebuie să existe şi gata. Aş fi plasat aici şi un 5) moralitatea criticului, dar, în cazul respectării celorlalte condiţii, o consider opţională. Responsabilitatea ar trebui să ajungă. În fine... nu am născocit un mecanism de revitalizare a criticii literare (de întîmpinare). Am încercat doar o redefinire a poziţiei ei faţă de publicul cititor. La urma urmei, critica nu a împiedicat niciodată pe nimeni să scrie prost. Sau bine. Rolul ei este acela de sită pentru valori. Şi sita noastră trebuie cîrpită frumuşel în cîteva locuri. ____________________ 1. Despre "arta necitirii avizate" scrie răutăcios şi atrăgător Dan Petrescu în "Progresele necitirii" (Deconstrucţii populare, Editura Polirom, 2002, pp. 22-31) şi În răspăr (Editura Nemira, 2000, pp. 436-442). 2. Nu are rost să ne plîngem că un critic literar (ori chiar un scriitor extrem de valoros) nu e cunoscut de cele 20 de milioane de cetăţeni români. 19,9 milioane nu se vor omorî niciodată după cărţile lăudate de critici şi, în general, după nici un fel de carte, aşa că e mai bine să-i scoatem din discuţie, considerîndu-i, din acest punct de vedere, masă inertă.
