Cablul, server -ul şi moldovenii
În urmă cu vreo doi ani, uram Internet Café-urile deoarece eram legată de astfel de locuri prin acel tip de dependenţă meschină care nu este generată de viciu, ci de necesitate. Acele interioare obscure de prin subsoluri de blocuri vechi, pline de fum şi de tineri imberbi care chat-uiau în draci la 2 noaptea sau jucau Counter Strike în reţea (ce bucurie cînd descopereai vreun stabiliment în care sala de games era separată de cea cu computere conectate!). Cu discheta în buzunar conţinînd articolul "de a doua zi" mă strecuram printre computere rablagite cu tastaturi soioase, printre împuşcături şi cuvinte de amor într-o engleză stîlcită, ca să dau de administrator, vreun puştan captiv într-o intimă conversaţie pe Messenger care, fără să-şi ridice ochii de pe monitor, îmi spunea "că nu le merge floapa" sau că au o singură "floapă", dar e ocupată. Apoi mărşăluiam kilometri în şir prin oraşul adormit, în căutarea unui floppy-disk salvator sau a unui administrator dispus să-mi trimită textul de pe mail-ul personal, michiduta@yahoo.com, conştientă că nu fac parte din target-ul lor, asemeni clienţilor din restaurantele snoabe care sînt priviţi chiorîş dacă îşi comandă doar o cola. Dar de cînd s-a "inventat" net-ul "de cartier", Internet-Café-urile mi-au devenit brusc indiferente. Le-am uitat, iar nervii de atunci s-au topit într-o stare psihică de confort deplin. Conectare non-stop, fibră optică, viteză acceptabilă, server-ul mai pică, dar dup'aia se ridică, articole mai bine documentate pe care le poţi trimite imediat după ce le-ai scris, DC++, adică muzică şi filme la discreţie, blog-uri, dialoguri utile prin e-mail... toate astea la "incredibilul preţ de" patru sute de mii de lei pe lună! Nu mi-aş fi închipuit că un banal cablu, care vine de pe bloc şi pătrunde în intimitatea locuinţei tale printr-o gaură în zid, îţi poate schimba viaţa iremediabil, iar vechea dependenţă poate fi înlocuită de alta, mult mai puternică şi într-un fel mic-burgheză. O doamnă singură, bugetară, a mărturisit la un moment dat, într-o şedinţă de bloc în care se discuta cu aprindere despre utilizarea mai frecventă a ascensorului de către locatarii care au cîini: "Internet-ul este căţelul meu!". Am rîs atunci, însă ulterior i-am dat dreptate: Internet-ul de acasă nu este altceva decît un foarte comod animal de companie, iar în cazul unui jurnalist el devine indispensabilul cîine-lup al unui poliţist de la brigada antidrog. Cu toate acestea, "reţelele de cartier" sînt o afacere tipic românească. Investiţie minimă, bani puţini, dar siguri. Într-o zi îţi vin doi "băieţi" la uşă, îşi suflecă mînecile, trag un cablu, îţi butonează cinci minute computerul, îţi vînd placa de reţea la "supraofertă", după care gata, dispar în neant! Te lasă să te descurci singur prin hăţişurile erorilor de reţea, singur să te păzeşti de viruşi, singur să te lamentezi cînd un site se încarcă într-o oră. Sediul "firmei" lor e într-un apartament unde niciodată nu răspunde nimeni la telefon. Îţi închipui deja o cameră unde printre computere "arse", capete de cabluri, cutii de bere goale, tronează Marele Server de care depinde conectarea ta. Marele Server uitat, lăsat de izbelişte, aşa cum am mai văzut doar la un post de televiziune tot "de cartier" uşa de la "emisie" veşnic încuiată şi am dedus că televiziunea emite singură, cînd şi dacă are chef, iar dacă "se strică" emisia, asta e! Dar să revenim la Marele Server care ştie una şi bună: te deconectează automat, pe data de 1 a lunii, dacă nu ai plătit abonamentul. Şi fie vorba între noi: la patru sute de mii, mai ai şi alte pretenţii? Totuşi se întîmplă ca într-o bună zi să nu mai meargă şi chiar nu merge! Tocmai cînd aştepţi mail-ul vieţii tale sau trebuie să respecţi un dead-line. Dai telefoane în neştire pînă cînd obţii un număr de mobil de la "băieţi". Îţi răspunde o moldoveancă: "Io nu pot să vorbesc acuma că îs pe un bloc, da' să ştiţi că nu e de la noi! La noi merge! E din computer... aţi dat jos antivirusu'?" "Ce să fac?! Să-l dezinstalez?" "Da, da... să-l daţi jos, că dup'aia poate merge!" Dezinstalezi programul antivirus. Încă un telefon, din nou moldoveanca: "Acuma mă cobor de pe bloc şi vin să vă fac un test, da' nu e de la noi! Cred că v-aţi buşit soft-ul!" Soft-ul nu ţi se pare deloc "buşit", însă presupui că e de datoria lor, ca "firmă", să-ţi facă un test. Moldoveanca părăseşte blocul de vizavi şi apare la uşă cu un hăndrălău după ea şi cu un laptop. Hăndrălăul face în două minute testul şi demonstrează că există conectare. Moldoveanca, victorioasă: "Aţi văzut că merge?! O să vă coste ceva-ceva bănuţi că noi nu avem timp de umblat aiurea prin blocuri..." Se gîndeşte. Zece euro deplasarea (adică în cazul lor traversarea străzii). Îl întreabă pe hăndrălău "cît face constatarea". Încă o sută cincizeci de mii. Cinci sute de mii dintr-un foc şi "dacă vreţi bon, veniţi la firmă că acolo ţinem chitanţierul, că doar n-o să mergem cu el pă blocuri!". Dai banii, înjuri printre dinţi şi-ţi promiţi că te vei decontecta de la "băieţi" cu prima ocazie. Îţi vei căuta alţi "băieţi" mai de soi. Computerul e în continuare mort pentru patrie şi încă puţin şi se duce dracului şi dead-line-ul! Aşadar, cu memory stick-ul legat cu sfoară de gît (sîntem în 2006!) conţinînd articolul cu pricina, mă reîntorc la prima mea dragoste: Internet Café-ul. E unul în prag de faliment chiar în intersecţie. Administratorul se uită la stick şi clipeşte des: "Da' o dischetă n-aveţi că la noi nu merge decît floapa!"
