Întorcîndu-mă de la Roma, în aeroportul Ciampino, am auzit - la un moment dat - o manea: provenea de la soneria unui celular şi, da, posesoarea lui era româncă şi lua acelaşi avion cu mine... Vreţi să vă spun cum era îmbrăcată? În două vorbe, totul sclipea pe ea: sclipici pe tricou, pe curea, pe blugi, pe sandale, aur (nu mă-ndoiesc!) la greu pe mîini, la gît, în urechi şi, ca o-ncununare definitivă a "status"-ului, o geantă de lamé. Această "întîlnire de gradul trei" cu maneaua la Roma mi-a amintit de dosarul pro-Manea făcut, în Suplimentul de cultură (trei numere consecutive: 81-82-83), de colegul de pagină Cristi Neagoe. Concluzia dosarului (simplific ca să scurtez) era că maneaua are dreptul să trăiască şi că anti-maneliştii care au lansat chemarea "Să dăm Mozart la tot cartierul" sînt nişte fascişti... Oops, piano-piano; aş zice că ultima afirmaţie nu e în regulă. Nimeni nu i-a făcut "fascişti", la-nceputul anilor ’90, pe tinerii depeşări sau rockări care se confruntau (uneori, contondent) în spatele scenei muzicale de la noi: astfel de sectarisme sînt fireşti în lumea tinerilor, iar "cluburile" de aia sînt cluburi, ca să fie închise-n nas celor de altă culoare muzicală. Să mai amintesc şi furibunda campanie anti-disco, de prin anii ’80, în SUA - pe lîngă care campania anti-manele e floare la ureche -, cînd, totuşi, nimeni nu i-a făcut pe anti-discari "fascişti"?... Sau să-nţelegem că, virusaţi de corectitudine politică, sîntem mult mai dispuşi, astăzi, să aruncăm cu cuvinte grele? Al doilea lucru este că (e-aproape jenant să precizez...), evident, "maneaua are dreptul să trăiască". Doar că ar trebui să-i mai lase şi pe alţii să trăiască. Căci agresiunea vine dinspre manea, nu invers. De vină sînt decibelii bezmetici, playlistarea non-stop din locuri publice, sau amîndouă - cert este că reacţia anti-manea are motivaţii simple care, la rigoare, ar putea pune în mişcare Oficiul pentru Protecţia Consumatorului: Daţi muzica mai încet - şi mai schimbaţi-o, frate! În al treilea rînd, nu cred (şi aici sînt de acord cu dosarul din Sdc) că reacţia anti-manea este numai la muzică; nu respingi maneaua numai din motive de ritm. Maneaua vine la pachet cu o întreagă atitudine şi un întreg set de valori - care sînt, s-o spun pe şleau, insalubre. În fond, "becalizarea" merge mînă-n mînă cu "manelizarea" - sînt ramuri (uneori rivale) ale aceluiaşi trunchi... Personal, valorile lor (macho-patriarhale) îmi repugnă, gusturile lor (vestimentare ş.cl.) mă resping. Unii manelişti pot fi simpatici (vezi Adi Minune), dar Maneaua, ca "filozofie de viaţă", este antipatică fiindcă se bazează pe un set de valori profund primitive şi vulgare. Doar că este - iată - (încă) un sport intelectual acela de a apăra chiar şi ce nu trebuie apărat - şi care, la rădăcină, este anti-intelectual: acest sport se numeşte "masochism". Unii intelectuali se autoculpabilizează că maneaua, vezi Doamne, ar fi "discriminată". Unii tineri (şi mai puţin tineri) consideră că e trendy, cool ş.a.m.d. să "apere" o "minoritate" "agresată" de... de cine? De o altă (adevărată) minoritate - aceea a oamenilor de gust? Despre ce vorbim aici!? În România, maneaua este majoritară - tot restul este minoritar! Apărătorii manelei (care mă tem că nu mai văd pădurea din cauza copacilor...) au lansat o contra-chemare sub forma unei întrebări: "Crezi că Mozart n-ar fi ascultat manele?". Răspuns: Poate că Mozart ar fi ascultat, într-adevăr, manele; dar maneliştii sigur nu ascultă Mozart! l Apropo de manele (semn că nu scăpăm, cu una-cu două, de ele!): L.M. - cu care împart aceeaşi zi de naştere şi aceeaşi lipsă de prejudecăţi în privinţa Codului lui Da Vinci - îmi răspunde la SMS-ul aniversar (în care îi/ne uram "Să ne moară duşmanii!") cu aceste înţelepte cuvinte: "De ce să moară, că mai avem nevoie de ei?". l În suplimentul cotidianului La Reppublica din 1.07 a.c., un dosar (de şapte pagini) cu titlul "Il salto di Bucarest", semnat de Flavia Capitani şi Emanuele Coen. E genul acela de material care se face atunci cînd o ţară e "pe val" - şi România, care în 2007 ar putea intra în UE, este în această situaţie. Articolul (amplu ilustrat de fotografiile lui Samuel Zuder) se concentrează asupra Bucureştiului, văzînd în acesta, pe bună dreptate, un indicator spectaculos al creşterii ţării. Tonul este OK, nu există gafe majore, iar informaţiile sînt culese exclusiv din zona artistică - interviuri "topite în text" cu Ruxandra Balaci, directoarea Muzeului Naţional de Artă Contemporană (în paranteză fie spus: într-un recent "Top 50" al instituţiilor de artă de avangardă din lume, publicat de prestigioasa revistă britanică Art Review, MNAC-ul este pe poziţia 16 - în timp ce Centrul Pompidou sau Tate Modern abia ocupă poziţiile 28, respectiv 21!), Romelo Pervolovici, Cristi Puiu şi Florin Tudor. Singura inadvertenţă (datorată, poate, transcrierii sau traducerii interviului) este afirmaţia că filmul lui Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, ar fi fost "ridicat în slăvi afară, dar foarte criticat în ţară", unde ar fi fost obiectul unor "polemici dure" legate de (veşnica) "imagine a României". Nu-mi amintesc să se fi întîmplat aşa ceva - iar dacă a fost criticat (şi a fost, dar mai ales de neprofesionişti), aceasta a avut legătură cu estetica filmului, şi nu cu subiectul lui... l În Ziua din 26.06, ziaristul Octavian Hoandră îmi dedică un editorial cu titlu salingerian ("Domnului Leo, cu dragoste şi... multă abjecţie"), din care eu ar trebui să înţeleg că dl Hoandră ar vrea să polemizeze cu mine. Îmi pare rău, dar eu nu polemizez cu oricine: pentru asta trebuie să-ţi respecţi partenerul - or, pe O.H. eu nu-l mai pot respecta cîtă vreme scrie "Bowels" în loc de Bowles, "domnului Leo" în loc de dlui Şerban şi recurge la "argumente" atît de ignare şi de rudimentare precum cele din editorialul său: pentru mine, sînt lucruri mai grave decît că mi-au apărut nişte poze într-un ziar de 2 lei. Şi-apoi, cum ar suna "Polemica Hoandră-Şerban"?! Daţi-mi voie să prefer un nume ceva mai sonor... Alt fel de sonor! (a. l. ş.)