Băiatul meu, în vîrstă de 13 ani, mă bate la cap de jumătate de an să-i cumpăr ultima versiune a jocului pe calculator GTA San Andreas. Din raţiuni de etică sau din teamă de viruşi, nu-mi dau seama care, tînărul nu acceptă copii pirat, ci doar versiuni originale. Anunţat la începutul lui mai, jocul a apărut la tarabe, nu însă şi în magazinele de firmă, "Flamingo" sau "BestComputers". Acolo se găseşte doar versiunea Play Station, care necesită manetă (joystick), nu doar claviatura uzuală a calculatorului.Nu sînt un fan al jocurilor pe calculator, dar nici un adversar. Personal, aş dori să-l văd jucînd partide de tip quest, care pun mintea la încercare, propunînd probleme de rezolvat drept condiţii pentru a continua. Ştiam că jocul în cauză are ca miză furtul de maşini (GTA înseamnă Grand Theft Auto). Atît cît am putut urmări, există un romantism inerent acestei naraţiuni interactive: să furi, să loveşti, să omori şi să supravieţuieşti pentru a povesti ce ai reuşit să faci, iată o formă de existenţă împlinită. Aflu însă că jocul are şi episoade sexuale, care au atras atenţia unei organizaţii americane care veghează la moralitatea aplicaţiilor software: ESRP (Entertainment Software Rating Board), care marchează, ca la filmele de la televizor, grupa de vîrstă pentru care jocul e admisibil, l-a clasificat ca AO, adults only, ceea ce a atras retragerea lui din multe magazine. De fapt, episodul hot al jocului nu este accesibil decît cu ajutorul unui progrămel auxiliar, uşor de găsit însă pe Internet. Eroul, Carl Johnson (CJ), ia masa cu o fată virtuală sexy, Denisa, care-l invită, apoi, la o cafea. Odată în dormitor, fata apare goală, CJ rămîne în blugi capitalişti şi maiou socialist, este tratat cu o felaţie, apoi "intră pe meserie". Latura interactivă constă în manipularea ritmică a joystick-ului. Poziţiile partenerilor pot fi schimbate, unghiul de vedere aşijderea, dar ritmul trebuie păstrat, în funcţie de indicatorul de satisfacţie al Denisei, prezent pe ecran. Excesul de manevrare implică încheierea actului, în care caz se afişează mesajul "băieţii de băieţi termină ultimii!", iar încremenirea mîinii duce la coborîrea ştachetei, ceea ce implică avertismentul "a nu satisface o femeie e o CRIMĂ!". Firma producătoare a pretins că episodul sexy nu a fost conceput de ea, ci adăugat de hackeri, care ar fi accesat codul pentru a-l manipula, dar argumentul a fost uşor de demontat. Interesant este că iniţiativa alertării ESRP a aparţinut senatoarei democrate Hillary Clinton. Prin tradiţie, stînga americană a fost mereu în favoarea relaxării moravurilor. Iată însă că ea se arată acum preocupată de sănătatea morală a tinerei generaţii şi de salvgardarea valorilor familiale, vrînd, probabil, să contracareze efectele mediatice ale mirosului de trabuc, care pluteşte încă în biroul oval.Danny Goldberg, autorul cărţii Scrisori de pe frontul războiului cultural: Cum a pierdut stînga simpatia teen-agerilor (Dispatches From the Culture Wars: How the Left Lost Teen Spirit), atrage atenţia democraţilor că fac o mare greşeală adoptînd o strategie a pudorii şi frustrînd astfel aspiraţiile tinerilor. Goldberg a lucrat timp de treizeci de ani în industria muzicii pop, promovînd formaţia Led Zeppelin, vedete ca Bruce Springsteen şi Kurt Cobain, ca să nu mai enumerăm şi stele efemere ca Hanson, Shania Twain şi Baha Men. El arată că democraţii au făcut un viraj periculos la mijlocul anilor 1980, cînd Tipper Gore (soţia lui Al Gore) a înfiinţat Parents Music Resource Center, o organizaţie care-şi propunea să combată influenţa muzicii rap şi heavy metal, a jocurilor video şi a filmelor care conţineau scene violente. În 2001, Hillary Clinton, împreună cu Joe Lieberman, partenerul lui Al Gore la alegeri, a propus o lege privind supravegherea guvernamentală a mediilor, Media Marketing Accountability Act, care friza cenzura, revenind la reglementările aflate în vigoare în anii 1930. După Goldberg, generaţia baby-boom a anilor 1960, virulent contestatară în tinereţea ei, ameninţă să devină mai intolerantă decît propriii săi părinţi. "Cei care ne-am maturizat în anii 1960 - spune Goldberg - am crezut că vom rămîne tineri pe veci." Faptul că a apărut o altă generaţie, cu cultura ei diferită, este perceput de cincagenarii de azi aproape ca o insultă. Jocurile electronice şi muzica nouă îi contrariază în cel mai înalt grad. Rezultatul blamării, de către stînga, a noii culturi urbane este indiferenţa civică a tinerilor, care se abţin să voteze şi lasă pe cei de dreapta să cîştige în confruntarea politică.Mary Mc Carthy a întrebat-o o dată, la o conferinţă, pe Hannah Arendt, pe ce se va baza jocul politic într-o lume în care economia ar funcţiona autonom, iar pericolul războiului n-ar mai exista: o situaţie ipotetică atunci, realistă astăzi. Politica va miza - a răspuns Arendt - pe confruntarea culturală. Dacă stînga adoptă pragmatismul, înlocuind discursul ideologic cu tehnica rezolvării de probleme, ea pierde audienţa generaţiei care, deşi pare asurzită de zgomot şi abrutizată de violenţă, doreşte, şi ea, un vis de care să se agaţe. Bătrînii au responsabilitatea de a le oferi tinerilor ceva care să-i inspire, spune Goldberg. Atunci cînd vedem urmîndu-ne o generaţie apatică, care refuză dialogul cu noi, refugiindu-se în subcultura proprie, trebuie să ne întrebăm unde am greşit.