Araki găsit
Nu fotograful japonez ultra-sexualizant, ci regizorul asiatico-american. Gregg. Unul dintre puţinii independenţi adevăraţi rămaşi, autentic cineast de gherilă ce şi-a făcut (scris/regizat/filmat/montat) primele filme fără bani sau aprobări, eludînd poliţia pe străzile din L.A. Un om care a ştiut să îmbine pregătirea academică (teorie şi istorie de film) cu cea practică, în mijlocul sistemului, la faimoasa University of Southern California. Influenţat deoptrivă de Nouvelle Vague (Godard), underground-ul american şaizecist (Warhol&co), John Waters şi de clasicii epocii de aur a studiourilor - maeştrii comediei ca Hawks (Bringing Up Baby e filmul său preferat), Sturges, McCarey. Pasionat de muzica pop (mai ales punk şi shoegaze), în tinereţe cronicar pentru LA Weekly. Prieten cu Linklater, cu care are în comun doar abundenţa dialogurilor (savuroase şi inteligente) şi cu Cocteau Twins, prezenţi pe coloana sonoră de la Nowhere ('97), ca şi This Mortal Coil - vezi şi Totally Fucked Up ('93) şi The Doom Generation ('94); iar Robin Guthrie i-a scris soundtrack-ul pentru ultima producţie, Mysterious Skin. Deşi a fost unul din pilonii mişcării New Queer Cinema (alături de Gus Van Sant, Todd Haynes, Tom Kalin, Christopher Munch), considerat epitom al unui cinema gay radical&militant, a refuzat cu obstinaţie să devină poster boy al respectivului curent, respingînd o etichetă care i se părea la fel de ghettoizantă ca şi homofobia căreia încercau să i se opună filmele sale. L-am iubit necondiţionat de cînd m-am intersectat, la o vîrstă impresionabilă, cu The Doom Generation, partea a doua a unei trilogii a apocalipsei adolescentine (începute cu Totally Fucked Up şi sfîrşite cu Nowhere), a cărei unitate e deopotrivă tematică şi vizuală - un stil fragmentat, alert, deloc videoclipist, noctambul, în culori ţipătoare, căruia i-ar merge uşor eticheta de punk. Debutul în conştiinţa publică, The Living End ('92; primele două lungmetraje rămîn intruvabile pînă azi), era subintitulat "un film iresponsabil", iar TFU "încă un film homo", varianta personală şi pentru anii '90 la Masculin/Feminin, jurnal filmat centrat pe un grup de amici adolescenţi gay cu distracţiile, opiniile (despre dragoste, relaţii, familie, societate) şi mai ales inadaptarea lor. Plasat (ca şi restul) într-un L.A. dezolant, punctat de grafitti-uri şi panouri publicitare ameninţător-ironice, TDG ("un film heterosexual") e un road movie în 3 personaje, sumbru, explodînd de violenţă aproape cartoon-izată, erotic, la capătul căruia nu se află vreo destinaţie sau izbăvire. Ceea ce îl ridică peste alte producţii-cult din aceeaşi perioadă, centrate tot pe degringolada tinerilor şi alienare, True Romance şi Natural Born Killers - îi lipsesc atît obsesiile cinefil/onaniste ale lui Tarantino, cît şi ifosele de predicator/moralist ale lui Stone. Are în schimb mult romantism (în sensul iniţial, întunecat al termenului) şi, ca şi celelalte componente ale trilogiei, o doză netrivială de candoare - toţi puştii lui, confuzi şi adeseori cruzi, sînt fundamental suflete fragile, rănite, ce tînjesc după înţelegere, o legătură autentică, semnificativă, care să le dea un sens, să-i valideze şi împlinească cumva; doar că nu prea ştiu cum/unde să caute. Surprinzător, după Nowhere (ce îmbina escapadele sexual-emoţionale ale unor liceeni cu elemente de B-movie cincizecist), supranumit "Beverly Hills 90210 în iad", a făcut o comedie romantică tuşant-satirică, Splendor ('99),
