2005
În cinema, "bătrînii" ies în faţă, semnînd cele mai tari/bune filme ale anului: meditaţia teribil de perversă mulată pe structura unui thriller din A History of Violence (Cronenberg), respectiv superbul poem melancolic şi fără soluţii/teză Broken Flowers (Jarmusch - la noi, în februarie). Venerabilul Mike Nichols, cu al său simulacru vitriolant de comedie romantică (Closer). Oscarizatul Million Dollar Baby (Eastwood). Şi, mai ales, maestrul Romero, reluîndu-şi, după 20 de ani, trilogia morţilor vii cu magnificul Land of the Dead, impecabil, ultra-politic&revigorant epitom al seriei B (peste multe aşa-zise serii A). Apoi, doi tineri furioşi, autori ai celor mai intense&răscolitoare poveşti de dragoste ale anului: Fatih Akin (Gegen die Wand) şi Fernando Mereilles (The Constant Gardener). Nu în ultimul rînd, neaşteptatul (dar binemeritatul) succes extern al Morţii domnului Lăzărescu (Cristi Puiu). Cam singura veste bună din domeniu (pe plan intern), alături de TIFF, unde l-am văzut pe Lukas Moodysson şi ratat pe Todd Solondz. În muzică, iar vechea gardă. (Post-)punk-erii Gang of Four reuniţi pentru a-şi reînregistra/reorchestra seminalele piese din epoca '79-'82, dînd clasă mai tuturor imitatorilor. Readuşi în discuţie de toţi emulii pe val, scoţienii Orange Juice şi al lor "The Glasgow School" (altă colecţie esenţială). Trupa-far a mişcării C-86 britanice, The Wedding Present, revenind după ani de alte proiecte cu "Take Fountain". Depeche Mode care sună în 2005 parcă mai tineri&proaspeţi ca oricînd. Pink Floyd reuniţi pe scena Live 8. Plus wünderkind-ul indie Beck, cu cel mai bun şi aşezat album al lui, "Guero", şi Stereolab, gaşcă fundamentală pentru anii '90 (colecţia "Oscillions from the Anti-Sun"). Apoi, numele (mai) noi de ascultat (din păcate, nu şi în FM-ul local): neo-folk-iştii americani - Sufjan Stevens, al cărui "Come On! Feel the Illinoise!" e ridicat în slăvi cam peste tot ca albumul anului, Iron And Wine cu surprinzătorul EP "In the Reins", înregistrat cu mult mai experimentalii lor amici, Calexico; lăsînd deoparte dilema "noul Dylan sau doar adolescent întîrziat şi patetic", Conor Oberst aka Bright Eyes, cu două albume complementare mustind de tristeţi alcoolizate şi iubiri depresive. ("Dream-)pop"-ul alternativ languros semnat My Morning Jacket şi Low. "Indie"-ul adictiv şi pasional al unor Clap Your Hands Say Yeah (merci, Alex!) sau Secret Machines. Straniul pop sumbru şi melancolic al canadienilor: Arcade Fire, Wolf Parade, Stars. Ritmul voios şi revigorant al britanicilor Art Brut, British Sea Power şi Franz Ferdinand. Deopotrivă lentoarea unor The Clientele. Şi un nou Arab Strap, "The Last Romance", numai bun de-necat amarul. Cîntece protestatare (o febleţe personală): două brutal/ directe - "Dry Drunk Emperor" (TV On The Radio) şi "When the President Talks to God", performat live de amintitul Oberst la Jay Leno; două mai subtile şi profund sociale - "Landlocked Blues" (iar Bright Eyes) şi "They Are Night Zombies!!" "They Are Neighbors!!" "They Have Come Back from the Dead!!" "Ahhhh!" (Sufjan), una dintre cele mai obsedante şi intense piese pe care le-am auzit anul trecut. Cîntece de ascultat în buclă: "Dakota" (Stereophonics), "Never Win" (Fischerspooner), "Missed Medicine" (Her Space Holiday), "Lua" (B.E.), "Farewell Ride" (Beck), "Your Ex-Lover Is Dead" (Stars), "I'll Believe in Anything You'll Believe in Anything" (Wolf Parade), "As Ugly as I Seem" (White Stripes). La TV, rămîn cu serialele: Lost, CSI: New York şi Desperate Housewives.
